“Cetitorule lipsit de alte treburi, şi fără să mă jur m-ai putea crede că tare-aş vrea să fie cartea asta, ca una ce-i odrasla minţii mele, cea mai desfătătoare şi mai înţeleaptă din câte s-ar putea închipui. Dar n-am avut cum face eu de-a-ndoaselea decât cer legile naturii, că-n sânul ei făptura toată naşte doar ce-i seamănă. Aşa că, la ce să fi putut da ea născare, aşa stearpă şi de lipsită de orice şlefuială a culturii cum îmi e biata minte, dacă nu istoriei unui plod uscat ca acesta, aţos şi plin de toane şi hachiţe, avan bătut de gânduri felurite, ce n-au trecut nicicând altcuiva prin cap, cum se potriveşte să se nască un prunc a cărui zămislire s-a petrecut în temniţă, unde-i la el acasă orice neajuns şi unde-şi fac cuibar toate zvonirile lugubre?”
(Miguel de Cervantes y Saavedra, Don Quijote de la Mancha, Chişinău, Editura Hyperion, 1993, pag. 26)
Onoraţi cititori, am ales cu bună ştiinţă acest fragment din prologul cărţii lui Cervantes fiindcă el se potriveşte şi acestei umile scrieri a mea. Pentru a înţelege mai bine ce vreau să spun, puteţi citi întreg prologul din ediţia mai sus amintită. Această povestire a mea este o scriere autobiografică, cuprinde integral amintirile mele din perioada copilăriei, de când am apărut pe lume în 1971 până la intrarea în adolescenţă în 1984. Există pe alocuri şi referiri la evenimente recente care m-au marcat, o continuare a celor din copilărie.
Nu ştiu dacă veţi fi interesaţi, nu mă aştept la aplauze şi nici la critici virulente. Sunt datoare să mă prezint – numele meu e Cristina-Monica Moldoveanu - şi am în societate statutul de întemniţat, respectiv pacient psihiatric cu diagnosticul de schizofrenie care nu îmi permite drepturi profesionale sau pensie fiindcă nu am avut suficienţi ani de muncă (în total doar cinci). Poate acest lucru e suficient ca să nu citiţi povestirea mea. Sau poate nu, fiindcă nenumăraţi scriitori talentaţi (eu nu mă număr printre ei) au avut mari probleme psihiatrice sau psihice sau au trăit în sărăcie şi au fost marginalizaţi de societate, inclusiv Cervantes. De asemenea o sumedenie de alţi artişti, nu scriitori, au avut probleme similare, dar operele lor au fost apreciate de societate.
Eu însămi am găsit o carte publicată de un pacient al spitalului de psihiatrie, chiar cu dedicaţie pentru medicul lui psihiatru. Într-una din internările mele acolo am cumpărat de la un chioşc "Amintirile unei fete cuminţi" de Simone de Beauvoir, dar nu am citit-o. Mulţi oameni şi-au scris memoriile, dar puţină literatură memorialistică este de calitate. Eu am citit de pildă primul volum din "Povestea vieţii mele" de George Sand, după care m-am plicitisit de acea carte, dar poate voi relua lectura într-o zi. Public acest fragment din memoriile mele (care nu va avea continuare din motive pe care poate le veţi ghici) cu teama în sân, teama de a nu fi din nou închisă psihiatric, fiindcă iar păcătuiesc şi spun adevărul şi numai adevărul. Şi oarecum în spitalul de psihiatrie e mai rău ca acasă. Dar vă asigur că în trecut am mai publicat pe net plângeri ale mele şi adevărul despre suferinţele, consider eu nemeritate, prin care am trecut în ultimii 28 de ani. Vă avertizez de la început că este o scriere uşor încâlcită şi condensată, poate veţi pierde firul poveştii, este ca un car cu fân încărcat fără a aranja prea bine marginile, astfel încât în urma lui rămâne o dâră chiar pe drum drept. Ceea ce sper eu, intenţia mea principală în publicarea acestui text, e ca eventual să găsiţi în el ceva care să vă placă sau poate ceva util, intenţie poate prea îndrăzneaţă. Eu nu trag decât câteva concluzii, îmi exprim doar câteva sentimente, prezint doar fapte şi vă las pe dvs. să judecaţi dacă aţi găsit ceva interesant sau frumos în această mărturisire a mea.
În rest vă doresc numai bine şi să nu vă uite Dumnezeu !
I. ANDRONACHELE
Povestesc despre copilăria mea în detaliu, atât cât îmi aduc aminte. După prima internare psihiatrică, în 1992, am trăit, inclusiv în ultimii ani, diverse abuzuri, o parte din amintirile din copilărie şi mai ales cele ulterioare s-au şters, dar tot ce urmează să citiţi este adevărul, cu multă minuţiozitate. În 1989 ţineam minte aproape tot ce trăisem din copilărie, dar am întâlnit mulţi oameni răi şi vicleni care mi-au distrus diverse planuri de viaţă şi niciunul nu a vrut să mă accepte în societate, ţinându-mă ca sclavă, adică nebună cum spun ei ipocrit, în dispreţul şi lipsa de respect a oamenilor de rând, pe care eu i-am respectat în zadar.
Primele amintiri le am de când mergeam de-a buşilea pe covorul roşu cu diverse motive colorate al părinţilor mei, pe sub scaunele cu picioare negre lucioase, din care mai am şi acum două la mine în apartament. Îmi amintesc lumea de basm a copilăriei, faptul că îmi cream adevărate palate în imaginaţie - camere şi porţi înalte pentru mine - fiindcă credeam că zânele bune erau mereu în preajma mea. După ce am mai crescut am transferat aceste sentimente casnice şi blânde în corturile improvizate în grădină din beţe înfipte în pământ cu pânze sau pătură deasupra, sub care mă jucam cu diverse jucării şi mă bucuram imens când aveam şi câte un partener de joacă. Cât de frumos era acolo dedesubt, la adăpost! Tot la fel de fericită am fost când un văr, Pucu, m-a învăţat să mă urc în copacul cel mai accesibil din grădina de la Andronache (un vişin, erau mulţi vişini şi cireşi în livadă), mi-am creat acolo câte o cameră pe fiecare creangă, pe care mă aşezam şi visam cu imaginaţia mea de copil.
Ţin minte cartea groasă (am şi o poză cu ea) cu animale colorate pe fiecare carton - pliant încărcat de bucurii pentru mine, care abia începeam să descopăr lumea vieţuitoarelor din jur. După ce am mai crescut am fost învăţată să scriu şi să citesc pe la 5-6 ani şi în şcoală eram avidă de lectură, una dintre elevele care intrau mereu în biblioteca micuţă a şcolii, citind cam tot ce era de găsit pe acolo, cu mult respect şi timiditate şi dragoste faţă de d-na bibliotecară, care se pare că mă ţinea la mine, sau oricum se purta foarte frumos şi blând. Am primit cadou câteva cărţi din partea familiei, la care ţineam enorm (am şi acum cartea veche cu poveşti a lui Andersen, am mai primit diverse poveşti româneşti – basmele lui Petre Ispirescu - sau străine, cum ar fi Poveştile Reginei Fabiola). Mi-au plăcut "Cireşarii" dar şi cărţi mai obscure de aventuri, cum ar fi "Bastonul cu mâner de argint". Am fost încântată de varianta sovietică a lui Pinocchio, respectiv "Burattino sau cheiţa de aur" şi cum mamaia (mama tatei) avea un covor moale prins pe perete, uneori îmi imaginam lumea de dincolo de zid cu o cheie ascunsă. Mângâiam acel covoraş şi când îmi spuneam rugăciunea seara (Tatăl nostru, Înger îngeraş sau Ich bin klein în germană fiindcă mamaia ştia puţin germana). De la vecina mea Alina am primit în dar "Povestea unui hobbit" dar nu mi-a plăcuit să o citesc. În copilărie nu am citit nici "Alice în ţara minunilor" dar am citit "Fram ursul polar" (am văzut şi filmul) şi am citit şi "Frumoasa niverneză". Mai târziu mi-au plăcut schiţele lui Caragiale (Bubico, Dl. Goe, etc.) şi apoi schiţele lui Cehov. Cam la sfârşitul copilăriei am citit "Marile speranţe", carte care m-a impresionat mult, încât am recitit-o. Mi-a plăcut mult Sadoveanu ("Dumbrava fermecată"), dar mai ales descrierile lui de natură, cum visam să scriu şi eu în viitor.
Naşa mea avea o imagine gingaşă şi frumoasă despre mine - spunea că eram o fetiţă incredibil de delicată (de fapt îmi amintesc şi eu că mulţi se minunau de frumuseţea mea, ceea ce îmi crea reticenţă, timiditate, nicidecum orgoliu ), blândă şi că aveam o mare mobilitate a încheieturilor picioarelor, ceea ce o uimea. După ce am mai crescut, naşa mă considera un copil mai aparte, poate puţin prea răsfăţat şi îmi cânta un cântecel cu versurile: ..."vreau avion pe varză şi raţă care zboară". Străbunica mea (buna), care stătea cu mine când eram mică, la etajul 9 în apartamentul părinţilor de la Teiul Doamnei, Colentina, Bucureşti, îmi povestea că eram un copil minune fiindcă odată, stând cu ea la fereastră, îmi arăta femeile de pe stradă spunând - asta e doamnă, asta e ţigancă - şi eu am întrebat - da ce, ţiganca nu e tot femeie? - şi ea s-a minunat de întrebare din partea unui copil mic. Şi acum îmi amintesc cum ea sau mama Limpi (mama mamei) mă ţineau pe genunchi şi tropăiau cu mine în poală cântând un cântecel pentru copii care mă amuza - şi-aşa merg cucoanele, şi-aşa merg (tramvaiele, căruţele)...nu mai ţin minte ce, odinioară ştiam. Tot buna îmi cânta un cântec frumos pe care l-am uitat despre o fetiţă chinuită care primeşte ajutorul îngerilor chemaţi de suferinţa ei...era aşa de dulce şi plin de amăgiri şi speranţe. Sau cântecelul puţin macabru: hora pisilica, c-a murit pisica, sună clopoţelul, c-a murit căţelul. Buna era singura care îmi spunea Monica şi mie nu îmi plăcea, după ea s-au luat la început şi unii oameni din satul bunicilor dinspre mamă. După mai mulţi ani s-a născut verişoara mea, fiica vărului Ovidiu al mamei, care a fost botezată tot Monica. Mamaia spunea că numele Monica, asociat cu Cristina mi-a fost dat fiindcă aşa vroia preoteasa - mami, mătuşa mamei mele, mama unchilor Ovidiu şi Puiu. Că tata vroia să mă cheme Teodora, fiindcă vrusese băiat, dar familia a vrut Cristina. Buna îmi desfăcea portocale şi mânca ea cojile şi eu muream de milă, îi dădeam miez şi ea vroia să îmi lase mie totul! Când am mai crescut aveam grijă de ea, o trăgeam (masam) pe spinare când o durea, cu mâna sau cu bastonul, dar mi-era greu fiind copil. Ea îmi făcea des suc de morcovi proaspeţi din grădină (pe ascuns) şi clătite şi împăturate (un fel de foitaj simplu) gustoase. Mama Limpi mă proteja de accesele de isterie ale mamei şi o critica mereu pe mama că e prea nervoasă şi rea cu mine. Mama îmi povestea că aveam obiceiul când eram mică să rod papucii ei (probabil când îmi creşteau dinţi, ştiu eu?) şi că odată era să ia casa foc de la lumânările din bradul de Crăciun, pe vremea când stăteam cu buna la bloc şi probabil dormeam amândouă. De atunci îmi amintesc şi căluţul de lemn în care mă legănam.
Prima parte a copilăriei am petrecut-o la început la bloc, cu buna, apoi se pare că m-au dus la ţară (între Sibiu şi Făgăraş) la bunici o vreme, unde mi se povestea că eram hrănită cu lapte de capră (bunicii aveau capre pe vremuri) şi ţinută într-un ţarc improvizat pe o laviţă care mai există şi acum în acea casă. Unele jucării din copilărie au rămas mult timp acolo. Bunicu povesteşte că după ce am mai crescut (probabil în alt an) când el se întorcea cu bicicleta de la gară (era navetist la CFR, unde lucra pe post de avizer), eu apăream în geamul micuţ al casei vechi şi strigam "Pâne, coane" adică abia aşteptam să gust din pâinea şi cornurile aduse proaspete de la oraş. Apoi m-au dus la mamaia, la Andronache, mama tatălui meu, care era mai în vârstă şi cardiacă. Ea era o femeie foarte blândă şi delicată care m-a înconjurat cu multă iubire, tot aşa cum tricota liniştită în colţul ei. Îmi amintesc şi acum minunile copilăriei - cartea chinezească probabil de colorat pe care dacă dădeai cu pensula înmuiată în apă apăreau culori, tricicleta pe care mă învârteam în jurul casei, primele păpuşi, cărora le dădeam nume (am avut în total vreo 6-7, dintre care una găsită aruncată în grădină, dezbrăcată şi dezmembrată, pe care mamaia a reparat-o şi îmbrăcat-o frumos în costum popular maghiar, fiindcă ea era de naţionalitate maghiară). Îmi amintesc de prima mea păpuşă mare Ileana sau de Ciociosan (botezată aşa de mamaia), o păpuşă cu păr roşcat care mieuna, plângea când trăgeam de o limbă din spatele ei. Vecinii aveau prostul obicei (mult timp) să arunce gunoaie în dulcea mea grădină, îmbrăţişată de un brâu gros de liliac de jur împrejur, astfel încât nimeni nu mă vedea când mă jucam înăuntru. Tataia era un bătrân paralitic, mergea în cârje prin curte şi naşa îmi povestea că eram un copil ghiduş şi puţin răutăcios fiindcă îi furam în glumă cârjele când săracul se ducea la WC-ul din curte. Nu aveam canalizare, nici încălzire centrală, nici bibliotecă în casă, darmite picup sau magnetofon. Era o casă cu vechituri, un frigider Zill (până a murit mamaia), un televizor vechi Tesla, un radio din vremea interbelică probabil. Cum spuneam, tataia ieşea de la WC şi striga după mine supărat (după cum povesteşte naşa) - "Moldoveanu!" fiindcă acesta era probabil unul dintre puţinele cuvinte pe care şi le amintea şi nu mai chema oamenii pe numele mic. Oricum îmi amintesc că într-adevăr mă certam cu el pe bomboane când eram mică şi mă pasionau piesele lui din săculeţul de loto sau pătratul magic cu numere glisante - printre puţinele jucării pe care le aveam în afară de păpuşi. Cu puţin timp înainte ca el să moară ţin minte precis că familia mă privea mai ciudat şi discutau între ei - "trebuie să ducem copilul la ţară", aşa că eu nu am asistat la moartea şi înmormântarea lui, când aveam patru ani. Pe tataia îl chema Ironim, paralizase la nunta părinţilor mei şi era născut în 1899 sau 1898, ceea ce mă făcea mai târziu mândră că avusesem un bunic din secolul 19. Numele Ironim l-a moştenit şi tata, pe lângă Victor. Pe buna (străbunica, mama tatălui mamei) o chema Victoria, la fel ca pe mama naşei şi pe tata şi era născută în 1901, astfel încât, atunci când părinţii şi-au cumpărat maşină Dacia portocalie când eu aveam 9 ani, eu am propus să fie botezată Victoria. Naşu se pare că îşi dorea şi el maşină, dar nu reuşea să strângă bani. Într-o curte lăturalnică, lângă magazia de lemne, era un hârb de maşină pe care naşii o numeau Rosinanta, model foarte vechi bleu deschis despre care naşu glumea că o va repune în funcţiune într-o zi. Telefon nu am avut toată copilăria acolo,adică în Voluntari, deoarece nu fusese aprobată cererea naşului de instalare.
La patru ani am început să merg la grădiniţă, undeva în apropiere, unde nu erau mulţi copii. Eram un copil timid cu fundiţe mari de obicei, îmi amintesc testele psihologice de la început, când ne întrebau nume de animale şi alte lucruri, îmi amintesc cum mergeam cu săculeţul de pânză albă strâns cu şiret, pe care îl atârnam în vestiar şi cum mirosea acolo, unde ne încălţam cu cipici albi. Ne jucam telefonul fără fir şi alte jocuri, dar eu eram un copil mai marginalizat (încă de atunci), fără să reuşesc să leg prietenii. Mamaia mă învăţase să fiu generoasă, îmi plăcea enorm să dăruiesc din ceea ce aveam în săculeţ celorlalte fetiţe, dar mă dezgusta faptul că ele îşi împărţeau guma de mestecat din gură una alteia - cred că mie mi se interzisese să gust gumă oricum. Eram aşa timidă încât ceilalţi mă cam călcau în picioare când se înghesuiau (şi în şcoală am păţit la fel) şi odată am făcut treaba mare pe mine fiindcă nu am reuşit să trec în pauză la WC peste ceilalţi. Am mai multe poze de la grădiniţă, de obicei mă aşezau în centrul grupului, chiar dacă eram mică de statură faţă de cei din grupa mare. Bunicile mi-au făcut şi costum naţional cum ne-a cerut tovarăşa educatoare şi din nou m-au fotografiat. La fel recitând poezii pe scena căminului cultural. Sau în costum de miliţian. Sau îmbrăcată ca o mică zână, într-o rochie cu volane care abia îmi acoperea chiloţeii, bleu ciel, făcută desigur de mamaia, de care eram tare mândră, cu coroniţă de flori din pânză pe cap. Cum spuneam, îmi plăceau mult poveştile şi aveam mica mea lume de prinţese şi zâne. Mamaia mă numea "prinţesa de habe nicht", iar după ce m-am mai îngrăşat îmi spunea că sunt grasă şi frumoasă ca o prinţesă, ceea ce urmau să îmi spună după ani şi tata şi naşu adesea. Lumea îmi spunea că semăn cu Veronica din filmul pentru copii şi că sunt frumuşică. Dar că încă nu m-am întâlnit cu lupul. Foarte mulţi îmi spuneau că semăn leit cu tata şi eu eram prea mică să îmi dau seama că nu semănam de fapt cu el, ceea ce aveam să constat mai târziu în viaţă. Aveam trăsături fizice net diferite faţă de tata. Mamaia ţinea lângă oglindă o casetă cu gablonţuri, mai ales mărgele colorate şi în dulap mai multe voaluri vechi. Eu mă strecuram şi mă îmbrăcam cu voaluri şi jupoane transparente, închipuind rochii de bal şi atârnam până la buric mărgelele lungi, roz, unele peste altele. În camera cu şifonierul era şi vitrina cu porţelanuri vechi, printre care şi un măscărici care mă speria prin aspectul lui grotesc (bufonul de la curte) pe care tata l-a spart în 2005 înainte să moară. Şi era şi maşina de cusut a mamaiei, (Singer, dar nu e serie de valoare, mama nu a reuşit să o vândă la vreun anticar). Mamaia fusese lenjereasă şi continua să coasă adesea rochii pentru mine şi sutiene pentru nurori sau surori, astfel încât eu eram obişnuită cu ţăcănitul şi zumzetul ritmic al maşinăriei, inclusiv în timp ce îmi făceam temele pentru şcoală. Dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare, răspundeam că vreau să fiu pictoriţă, scriitoare sau profesoară.
Pe mamaia o chema Iuliana, fusese de religie reformată (de naţionalitate maghiară) dar după căsătorie ţinea sărbătorile ortodoxe. Era dintr-o familie cu unsprezece copii şi îmi povestea mult despre copilăria ei la Rugăneşti sau la Simoneşti. Tataia era se pare din Târnăveni. Surorile mamaiei, care mai erau în viaţă când eram mică, veneau la noi în vizită, se purtau tare frumos cu mine. Îmi amintesc că eram înconjurată cu multă iubire de întreaga familie. Le ţin minte pe tanti Gigi, Erzebet în maghiară,(care avea un dar savuros al poveştilor, de pildă povestea ei cu gâştele, care nu mai ţin minte cum se termina, dar cred că gâştele ei fugiseră odată de acasă îmbrăcate cu ştiu eu ce ţoale sau beteală pentru Crăciun), pe tanti Ilona, bunica vărului Paul cu care mă jucam când era mică şi desigur pe tanti Piri, pe numele real Borbala, care a murit acum câţiva ani la 92 de ani. Poveşti erau multe şi începeam să le descopăr rând pe rând. Îmi plăceau jocurile cu Paul (nu prea aveam alţi parteneri de joacă), care era cu un an mai mare ca mine. Odată am simţit vinovăţia muşcându-mi sufletul fiindcă stând în curte pe scaunele metalice, eu mă jucam lăsându-mă pe spate şi Paul s-a luat după mine şi a căzut pe ciment - am fost tare muştruluită, dar eu nu intenţionasem nimic rău. În general Paul vroia să jucăm jocuri de război, avea soldăţei de plastic şi eu trebuia să mă prefac că îl las pe el să câştige (în general) fiindcă altfel s-ar fi supărat. Da, ceilalţi copii în general vroiau să câştige şi eu mă prefăceam că pierd pentru a evita certuri şi a continua jocul. Pe mine nu mă deranja şi nu îmi plăcea să fac gură mare. Paul îmi cerea să fiu portar, fiindcă îi plăcea forbalul. Erau frumoase şi serile petrecute cu el la tanti Piri, unde dormeam toţi trei în acelaşi pat, spuneam poveşti, ne jucam, ne întindeam degetele de la mâini ca să crească mai lungi (aşa zicea tanti Piri). Tanti Piri avea un ursuleţ cu care mă speria şi mă ducea la Muzeul Antipa din apropiere, unde mirosul animalelor împăiate mă scârbea, sau în parcul Herăstrău, unde îmi plăcea. La tanti mai jucam cu Paul poker pe beţe de chibrit, fiindcă tanti obişnuia să invite mai demult membrii familiei la câte un joc de poker sau as de pică pe mărunţiş. Tanti Piri avea o fină, Cătălina, la care am fost odată în vizită înainte de Crăciun şi a fost drăguţă şi mi-a dăruit o broscuţă metalică, sărea întoarsă cu cheia, una dintre jucăriile care mi-au rămas mult timp în amintire. Tanti Piri avusese o viaţă aventuroasă, cu trei soţi şi nici un copil. Îmi povestea cu destul umor mai târziu despre aventurile ei mai amuzante (fusese dansatoare, călătorise mult în străinătate, avea poze în costume de balerină pufoase, ca din Lacul lebedelor). Ultimul soţ, inginer ca şi tata, mort de cancer pulmonar fiindcă fuma foarte mult, de la care tata păstra cărţi de inginerie, fusese se pare un fel de fiu de nobili (sau oameni bogaţi) refugiat în România din Rusia după pierderea averii acolo. Tanti Piri era foarte săracă şi trăia înghesuită într-un apartament incomod până i-au murit rudele adoptive.
Un alt partener de joacă a fost vărul Pucu (îl chema Emanuel şi mi-a mărturisit că nu îi place numele, dar porecla da), fiul mătuşei Lili, cu care am avut unele probleme legate de moştenirea după tata. El era cu trei ani mai mare ca mine. Era expert la căţărat în copaci şi la cules cireşe în iunie. El m-a învăţat să merg pe bicicleta Pegas pe care părinţii mi-au cumpărat-o totuşi. Părinţii nu prea îmi făceau cadouri, ţin minte că m-am bucurat de o pereche de papuci violet de catifea aduşi special pentru mine dintr-o excursie a lor în Europa de Est, cum erau excursiile pe vremea aceea. În rest naşii îmi aduceau cadouri frumoase. Naşu (fratele tatei), obişnuia să vină de la serviciu cu câte un baton lung cu mac (delicios pentru mine) cu care în joacă mă lovea peste frunte. Eu am trecut prin multe din bolile copilăriei şi mama nu venea să mă îngrijească, rămâneam în grija naşilor şi a lui mamaia. Parcă cel mai rău a fost când am avut vărsat de vânt. Naşii chiar criticau atitudinea părinţilor. Dar naşu spunea mereu că nu e nimic, aşa mă călesc şi fac anticorpi. Cât de mult m-am bucurat când am primit din partea naşilor o trusă de culori Toison d'Or, pe care am păstrat-o cu sfinţenie şi în anii de liceu până când tata mi-a luat-o după 89, spunând că îi trebuie lui, după cum mi-a luat şi trusa de compas Richter primită tot de la naşu şi mi-a părut rău după ea! Când eram copil am adunat o colecţie numismatică frumoasă cu monede din multe ţări sau vechi din România (unele chiar ciudate) dar şi pe aceea mi-a prăpădit-o tata. Tot el mi-a luat şi colecţia cu timbre în anii de liceu, ţin minte şi acum câteva dintre ele. Am mai avut colecţii de şerveţele şi fluturi, dar la acelea ţineam mai puţin.
Mici cadouri am primit şi din S.U.A., fiindcă una dintre surorile mamaiei avea o fiică acolo şi o vizita, eu eram fericită că una dintre verişoare îmi scria (de câteva ori) şi îmi trimitea desenele ei cu cai. Născută pe 16.02.1971, nu am fost un copil gras la început, dar ulterior familia mă tot chinuia cu untură de peşte şi mă obliga să mănânc mai mult decât aveam nevoie. Probabil la faptul că m-am îngrăşat au contribuit şi bolile copilăriei. În 1977, 4 martie, era ziua naşului meu şi eu boleam în pat cu otită şi febră. Ţin minte că mama nu era acolo dar tata, naşii şi mătuşile bătrâne da. Încontinuu mă obseda felia de tort pe care nu o primeam şi o ceream mereu. Apoi a început cutremurul, eu vedeam pe fereastră fulgere mari (mi s-a spus că din cauza liniilor electrice deteriorate), tanti Ana (mătuşa din America) striga să fiu dusă sub masa solidă la care stăteau ei, dar nu m-au dus. Naşii şi tata au ieşit afară. Mama (din câte povestea mereu tata), s-a zăpăcit de tot şi a coborât de la etajul 9 din Colentina în stradă, încălţată cu un singur papuc. De atunci detest cutremurele (desigur sunt un fenomen normal, recunosc, tot ce există este firesc). Tot de atunci mama zice că îşi făcuse planul să se mute într-o casă sau la un etaj inferior într-un bloc.
Casa în care locuiam cu mamaia era plină de mistere şi poveşti vechi, la fel cum era şi mamaia. Eu locuiam împreună cu ea la parter, unde erau două camere, o bucătărie şi un fel de baie care nu a ajuns nicodată funcţională. Igiena era precară, mă spălam aşa cum puteam în lighean şi îmi amintesc că părinţii mă duceau la ei la bloc sâmbătă şi duminica să fac baie, dar cred că doar după ce am intrat la şcoală. Îmi amintesc că naşa fierbea şi spăla rufele în cazane de tuci cumpărate de la ţigani şi care au făcut obiectul unei dispute după moartea tatei. Nu îmi plăcea s-o văd pe biata mamaia când făcea baie, fiindcă suferea şi de hernie şi avea sânii extrem de fleşcăiţi - dar asta e viaţa! Mi-era tare milă. Nu se dezbrăca de chiloţi în faţa mea. Apa de spălat şi de băut o luam în copilărie din fântâna cu roată, deşi se pare că apa de acolo nu e chiar bună de băut, mama s-a mutat acum câţiva ani în apropiere şi bea acum apă din comerţ. După un timp naşu, priceput la meşterit, a instalat o pompă, care ce e drept se strica din când în când. Naşu se pricepea aproape la orice, îl urmăream fascinată cum pregătea piatra de var pentru stropit via şi îmi explica reacţia chimică, mi-a meşterit odată în dar un scăunel micuţ din scânduri bej frumos lustruite la care ţineam foarte mult. Bietul om... unul din cele mai triste momente din viaţa mea a fost când am descoperit o poză cu ultimul lui brad de Crăciun, pentru el singur, înainte să moară, sub care aşezase acel scăunel. El spera poate să mă întorc la vremea frumoasă a copilăriei, dar oamenii răi din viaţă m-au chinuit atât de mult încât nu am reuşit nimic din ce spera el sau ce speram eu. Tot el mi-a făcut odată un gherghef la care ţeseam covoraşe micuţe şi mi-a dăruit multe alte mici bucurii. Ceea ce nu mi-a plăcut la el, dar mai târziu am înţeles că aşa e viaţa a fost faptul că îneca puii micuţi de pisică sau câine - dar nu puteam face crescătorie!Atunci nu erau centre de castrare ca azi. Pe Croka despre care voi vorbi mai jos a părăsit-o la pădure săraca!
Erau două curţi şi două grădini mari, unde mă jucam cu câinii şi pisicile şi mă umpleam de purici. De aceea mă amuzau vorbele glumeţe ale naşilor - somn uşor vise plăcute puricii să te sărute/ noapte bună somn uşor şapte purici pe-un picior. Primele poezii scrise în clasele primare erau strânse într-un caiet pe care mama l-a aruncat cred după 89 (îl ţineam în spatele biroului). Scriam că "am avut un vis ciudat/eu cu Peggy şi cu Panda/eram parcă-ntr-o livadă/plin cu meri de ciocolată", apoi în strofele următoare vorbeam despre o doamnă care mă servea la cotitură cu prăjitură din flori de salcâm, fiindcă pe stradă creşteau salcâmi şi auzisem că se consumă şi pofteam deşi nu gustasem niciodată decât nectarul florii (tot aşa la noi în curte erau flori de mânuşiţa doamnei - Mâna Maicii Domnului, răspândeau un parfum extraordinar primăvara şi Pucu m-a învăţat să sorb nectarul din ele - precum şi din liliacul abundent, dar florile de liliac sunt totuşi prea mici ca să le deguşti. Peggy şi Panda au fost doi câini din copilărie. Îmi plăceau şi pisicile, îl ţin minte pe Fleţu cel bătrân - motanul siamez cu care am poză când eram mică. Apoi a fost o pisică gri pe care eu am îmblânzit-o când era pui şi a devenit extrem de lipicioasă, dornică de mângâiere în permanenţă. Naşa a botezat-o Bamboleta. Dar pe Bamboleţica, fiica ei, nu am mai îmblânzit-o, fiindcă îmi învăţasem lecţia că animalul e mai fericit lăsat liber şi se comportă mai normal. Pe Panda l-am învăţat să sară prin cercul meu roşu de Hoola Hoop sau de joacă (se pare că aveam puţin talent de dresor, aşa credeam eu, familia se arăta interesată). Pe Crăcănica, o căţea neagră şi micuţă, eu o numeam Croka şi îmi amintesc cu încântare şi acum că o dată m-a aşteptat când mă întorceam de la şcoală la colţul străzii în două labe şi m-a condus aşa până acasă. (Mă impresionaseră cărţile "Colţ Alb" - la care am plâns - sau "Singur pe lume" şi găseam ecouri din cărţi în lumea care mă înconjura). Iarna încercam să călăresc câinii sau să îi pun să îmi tragă sania, dar cel mai mult mă fascinau tunelurile din curte sau grădină prin zăpada mare...totul era atât de magic, luminos şi frumos !
În camera în care stăteam la parter erau o pendulă veche care ticăia liniştitor şi o sobă de teracotă. Mă aşezam în fotoliul de lângă sobă şi îmi încălzeam tălpile pe cahle, fiind mereu certată de mamaia că pot să stric soba dacă o lovesc prea tare. Ne încălzeam cu lemne dar şi cu cărbuni şi când am mai crescut o ajutam şi eu pe mamaia la adusul lemnelor sau cărbunilor. Pe perete erau tablouri fără valoare. Am fost fericită când am primit cadou un calendar de perete cu flori pictate de copii din China cu degetul, simţeam o emoţie delicată şi multă gingăşie. Mamaia tricota mult, îmi făcea diverse hăinuţe, mănuşi, pălării în punct de tricotat numit picioruş, ornate amuzant cu flori şi căpşuni. Am avut multe şi începusem să prind gustul pălăriilor. Mai am şi acum poză cu mine cu umbreluţă şi rochiţă "tiroleză" cu şorţuleţ alb cu dantelă, ţin minte şi azi rochiţa aceea.
De la parter la etaj ducea o scară spiralată, niciodată zugrăvită până la vinderea casei , care comunica şi cu pivniţa. Pe acolo mă urcam eu, cu inima cât un purice, încărcată de emoţii fiindcă îmi iubeam naşii şi ajungeam în apartamentul lor (ei nu aveau copii), unde mă serveau cu bunătăţuri (naşu mai ales era un bucătar grozav), de pildă mâncăruri cu multe condimente (de atunci am prins gustul condimentelor), verdeţuri felurite (nişte salate grozave), mâncăruri de vânat sau peşte (naşu vâna în mod legal fazani, iepuri şi prepara nişte ciorbe de peşte extraordinare, dar şi naşa gătea bine). În apartamentul lor nemodificat până după 89 era un colţ cu icoane pictate de mama naşei, preoteasă văduvă, fiindcă soţul a murit într-un accident de maşină. Era o poveste sumbră când am mai crescut, fiindcă acel preot se pare că a fost bănuit sau a colaborat cu legionarii (cum făceau mulţi) şi făcuse închisoare. Şi bunicul, tatăl mamei, povestea că în apropiere de satul lui fusese un cuib de legionari şi oamenii (nu ei) le duceau mâncare departe peste dealuri. Umblau adesea vorbe în familie că tatăl mătuşei tinere din America fusese SS şi de aceea reuşise să fugă împreună cu fiica prin Europa către America. Fata l-a ales pe el, nu a vrut să rămână în ţară. El probabil a murit la scurt timp, dar ea a reuşit să se mărite cu un om bogat şi au avut 5 copii, veri de-ai doilea cu mine, dar numai o fată dintre toţi avea copii acum câţiva ani. Legat de război pot aminti că fratele lui mama Limpi, bunica dinspre mamă, pe nume Ioan Barb, a murit la 21 de ani pe frontul antihitlerist şi i-au ridicat în sat un monument la o intersecţie de drumuri, îl vedeam de fiecare dată când mergeam la şipot după apă, apoi am fost cu părinţii şi bunicii la cimitirul eroilor la Bălăuşeri unde se presupune că este înhumat. În alt colţ naşu ţinea un portret în cărbune al tatălui lui, fiindcă el era într-adevăr talentat, făcea şi nişte acuarele superbe şi fusese student un an la arhitectură - dat afară din motive incerte (povestea că a avut o viaţă aşa complicată, încât nu îmi pot imagina) după care a făcut o şcoală tehnică. Dau un exemplu din ce mi-a povestit despre viaţa lui (foarte puţin de altfel) - odată mergea liniştit pe stradă şi din vârful unui imobil a căzut o cărămidă cu puţin înaintea lui sau după. A lucrat multe proiecte de case pentru unii, dar era extrem de migălos, dura enorm chiar şi până îmi făcea mie desene cu animale (parcă erau vii!) pe care ni le cereau la şcoală ca material didactic. A făcut şi planşe de perete pentru clasa mea, pentru ora de franceză. El mi-a dat primele lecţii de desen, m-a învăţat să citesc, să recit poezii şi chiar m-a ajutat să scriu mai bine descrieri de natură sau mici poezii. Era cu 10 ani mai în vârstă decât fratele lui, tata, care era de-o vârstă cu naşa. Dar nu semănau - naşu era negricios şi purta barbă şi nu albise, în ciuda vârstei. Tata chelise şi era mai înalt şi gras. Interesant era că unde dormeam eu era pe perete un tablou cu mama lui mamaia şi un copil blond pe tricicletă ca a mea, mai am şi acum poza copilului. Naşu zâmbea ciudat şi îmi spunea - n-ai să crezi Cristina, dar ăla eram eu - şi într-adevăr mi se părea ciudată o schimbare a părului blond deschis în negru şi a tenului din alb în măsliniu. Parcă nici trăsăturile nu semănau. Oricum mamaia îmi arăta mereu albume cu poze vechi şi îmi spunea sute de poveşti. După mult timp am descoperit că naşu avusese o primă soţie tot frumoasă (şi naşa era frumoasă în tinereţe) de care divorţase şi ale cărei poze fuseseră aruncate cu o excepţie găsită de mine - ea a murit la cutremur şi naşu s-a supărat când l-am întrebat de ea şi de ce s-au despărţit - era rea de muscă spunea el şi eu nu am înţeles. Cred că după moartea lui tataia, dacă nu mai înainte, casa a rămas ca un fel de casă a domnişoarei Havisham din Marile speranţe. Intrarea din faţă, dinspre poarta de pe strada Aurel Vlaicu (care a fost cum ştiţi un erou mort în zbor când traversa munţii) a fost închisă (uşa casei), rămânând acolo un antreu cu vechituri şi dulceţuri care de obicei mucegăiau fiindcă mamaia punea puţin zahăr în ele. Noi intram în casă prin spate, adică prin curtea ce avea poartă spre o stradă cu alt nume de erou - Mihai Viteazul (Şi eu chiar urma să fac liceul Mihai Viteazul). Azi acea casă nu mai există, tata a vândut-o înainte să moară şi noii proprietari au reconstruit-o păstrând se pare fundaţiile.
Trăiam în general în economie, aveam bani puţini. Mamaia avea de la stat o pensie mică, precis sub 800 de lei, maximul atins de ea în anii 80. Când eram mică mâncam din ouăle fierte moi mai mult mijlocul şi naşu a observat şi m-a învăţat să adun cu linguriţa totul de lângă coajă. Curioasă oarecum ca unii copii, dar nu exagerat, am intrat uneori şi în acel antreu închis unde am găsit cărţi vechi grămadă, printre care şi un Fibel din care încercam să buchisesc, dar nu am învăţat decât câteva cuvinte în germană. Mamaia povestea că lucrase la o grădiniţă în limba germană şi ştia câte ceva, dar nu era bună profesoară. Tot aşa nu s-a prins de mine nimic din limba maghiară (în afară de câteva cuvinte de la tanti Piri) şi, deşi mi-era ruşine, nu îmi plăceau defel limbile germană şi maghiară, spre norocul meu poate, fiindcă la şcoală urma să învăţ franceză şi engleză şi chiar să fiu dintre elevii dotaţi la aceste limbi. Îmi plăcea ediţia bilingvă din Petofi (o am şi acum) din care citeam "Ianoş viteazul" şi recitam (m-au înregistrat şi pe casetă) poezia "Mă chinuie amar un gând" - în care era vorba despre libertate şi moarte, Petofi a fost un poet paşoptist.
Mamaia m-a învăţat să citesc şi poeziile poeţilor români - Coşbuc, Eminescu, Alecsandri, Magda Isanos, Topârceanu. Citeam împreună uneori mereu aceleaşi poezii şi discutam despre ele. Cele ce m-au impresionat mai mult au fost :
1 - romanul "Cele două orfeline", care avea ultimele pagini lipsă, dar totuşi l-am citit (pe una o chema Louise şi era oarbă, pe cealaltă Henriette). De curând am găsit pe net că povestea se termina cu bine.
2 - romanul "Colţ alb", care m-a impresionat până la lacrimi.
3 - o poveste scurtă despre un dezastru ecologic prin forţa răului, dar în care triumfa totuşi binele după multe pierderi (găsită în antreu, am uitat titlul).
4 - şi mai ales, povestea Teotolindei dintr-o ediţie veche a lui Coşbuc pe care nu o mai am (am regăsit-o pe net), pe care mamaia insista mereu, spunându-mi cumva indirect că şi eu voi suferi la fel (totodată spunea că îi place povestea Crimhildei dar că eu semăn cu Maria Stuart şi voi avea de suferit ca ea - eu nu am înţeles atunci ce vrea să spună şi m-am prefăcut proastă - cum adică, semăn cu ea la înfăţişare?)
Mamaia îmi povestea despre trecutul ei şi despre faptul că suferise enorm, cât un roman întreg. Scrisese poezii, mai ales despre pace şi iubire între oameni. Mi-a arătat poze din tinereţe de la prăvălie, unde l-a cunoscut pe tataia, care era pedichiurist. Ambele prăvălii erau lângă Biserica Armenească, acolo au copilărit tata şi naşu. Apoi mamaia spunea că numai prin munca ei (fiindcă tataia prăpădea banii pe curse şi chiolhanuri) şi-au cumpărat o fermă şi după naţionalizare s-au ales cu acea casă şi grădinile. Deoarece banii nu ajungeau pentru toate nevoile, a fost nevoită să amaneteze şi să vândă bijuteriile pe care mi le arăta în copilărie spunând că vor fi într-o zi ale mele - o parte le-a dăruit mamei şi naşei, dar mai ales pe mama o alinta cu bibelouri şi bijuterii, deşi recunoştea că este o femeie a dracu şi avea convingerea că îl va băga pe tata în mormânt. Cu toate că îmi povestea că soţul Ironim (cu 12 ani mai în vârstă) se purta mizerabil cu ea, eu mă îndoiesc de adevărul spuselor mamei mele că mamaia îl ura atât de rău încât nu a vrut să fie îngropată alături de el ...poate acest lucru s-a întâmplat din alte motive. În ce priveşte provenienţa porţelanurilor sau bijuteriilor, mamaia spunea că sunt cumpărate de la evreii care se refugiau sau sufereau în timpul războiului.
Primele mele ieşiri în afara cercului familial au fost timpurii în fragedă copilărie, când părinţii m-au dus la mare, mai întâi în staţiunea Mamaia, am şi poze şi vedere scrisă stângaci de mine înainte de clasa I. Poate atunci, poate mai târziu, când eram mai mare, era să mă înec odată (am scris şi o poezie despre acest lucru). Dar tata, care sărea împreună cu mine valurile şi mă uitase un timp singură pe salteaua plutitoare, m-a scos de la fund după ce înghiţisem multă apă. Deşi copil, am simţit atunci prima oară frica morţii. Dar îmi plăcea mult la mare, în afara faptului că mama mă punea să mă ard la soare pe burtă (eu vroiam să stau la umbră), era mereu nervoasă fără motiv, mă urechea ca de obicei şi nu aveam voie să mă joc cu alţi copii, să fac castele din acelea frumoase la ţărmul mării. Toată viaţa am visat să învăţ să înot, dar iniţial tata nu m-a lăsat şi apoi viaţa în ansamblu. Tata mai mult stătea la pescuit şi eu trebuia să o suport pe mama.
Câteva cuvinte despre grădina fermecată în care creşteam. În afara faptului că eram înconjurată de o pădure de liliac (ca într-o poveste cu o prinţesă răpită de un duh rău vreme de 7 ani) se găseau acolo toate soiurile posibile de flori sau poame ce vi le puteţi imagina. Foarte puţine nu erau - de pildă castani nu erau, care abundau în spitalul de psihiatrie. Liliacul era de mai multe feluri. Tot aşa cum în 84 am învăţat pe de rost cărţile din biblioteca tatei, în copilărie am început să învăţ soiurile de plante din grădini, chiar dacă nu ştiam denumirea tuturor. Aveam brad bătrân lângă casă şi merişor cu poame mici aurii în faţa casei, unde trona şi un trandafir căţărător de soi nobil presupun, foarte frumos şi roşu cald. Aveam salcie cu veveriţe şi nuc cu bibilici. Şi tei cu flori pentru ceaiul de zi de zi. Agrişe, coacăze, mure (zmeură nu, dar era la bunici la ţară), diverşi arbuşti ornamentali, smochini şi chiar lămâi. Peri şi meri şi piersici (aceştia nu prea aveau roade bune, în 89 tata a adus meri de la Bistriţa, cireşi de mai şi cireşi pietroşi de mai multe soiuri şi cireşi albi şi cireşi amari care făceau delicioase zilele copilăriei, vişini altoiţi şi nealtoiţi de mai multe soiuri care umpleau partea din faţă a grădinii, pruni, gutui, corcoduşi din care ai mei preparau acritura pentru ciorbele de primăvară. Viţa de vie se lăfăia în boltă cu mai multe soiuri dar şi în ambele grădini - tămăioasă, coarnă, hamburg, ş.a. Erau adică şi struguri de vin şi struguri de masă, de obicei atât de mulţi încât ajungeau să fie mâncaţi de viespi sau lăsaţi în vie. Îmi amintesc fascinată teascul vechi de stors struguri şi cum priveam şi aşteptam să gust sucul dulce şi proaspăt. Dar ceea ce mă impresiona cel mai mult în copilărie erau florile - poate şi fiindcă citisem povestea lui Andersen despre balul florilor. Oricum eram un copil cu simţ de observaţie, înclinată să studiez cu atenţie viaţa gâzelor şi păsărilor - urmăream furnicile ( am scris o povestire, o am şi acum pe o casetă), gărgăriţele (vaca domnului), ciocănitoarea din cireşul din curte, eram atentă cum cresc florile de la o zi la alta, începând cu ghioceii mari, timpurii şi parfumaţi pe care uneori mamaia îi sădea în ghiveci în ianuarie ca să am să duc profesorilor la şcoală în trimestrul doi. Duceam cu atâta drag - şi umpleam de mărţişor şi băncile colegelor de clasă - cu un sentiment indescriptibil de fericire, fiindcă aşa fusesem educată. Când înflorea liliacul naşu umplea braţele tuturor doamnelor care veneau acolo în vizită, şi pe vremea aceea aveam des vizitatori. Aveam şi narcise şi zambile şi trandafiri şi lalele şi violete şi toporaşi. Iasomie nu era. Erau şi crini şi clopoţei înalţi cum am văzut în curtea facultăţii de medicină şi forsithia. Era un tufiş imens de floarea miresei (nu ştiu sigur numele românesc, aşa mi se spusese atunci, l-am găsit pe internet în engleză Bridal Wreath Shrub). Îmi plăcea enorm să trec pe dedesubt şi să scutur peste mine petalele mici şi albe în ploaie. Mamaia aducea primăvara flori şi crengi înflorite în casă. Şi erau şi altele al căror nume nu îl cunosc. Enorm îmi plăceau frunzele de calapăr sau calofir, parfumate mentolat, pe care le îmbinam în bucheţele cu lăcrămioare gingaşe. Şi apoi grădina de zarvaturi - naşu lucra cu naşa cu multă migală, pregătea din timp răsaduri (de multe ori cam întârzia cu săditul), după mai mulţi ani şi-a făcut solariu. Eu urmăream cu ochi avizi de învăţătură şi cel mai important lucru pe care l-am învăţat e că în viaţă toate au timpul lor şi că răbdarea contează foarte mult. Aveam roşii de mai multe soiuri, dovlecei, morcovi (parcă), pătrunjel, ardei gras şi iute, fasole, porumb, ştevie (de la Dumnezeu), mărar,ceapă, usturoi, restul nu mai reuşesc să îmi aduc aminte. Toată copilăria am jinduit după perele zemoase pe care mi le lăuda mamaia, din care nu puteam gusta fiindcă eram la ţară la bunicii ceilalţi vara. În general alimentaţia mea era variată, nu mai ştiu din ce an tata venea o dată pe săptămână cu sacoşa încărcată la mamaia, care îmi gătea cum putea ea, deşi eu vroiam să ajut şi eu. Mama începuse să facă comenzi de alimente la o casă de comenzi cu livrare acasă, aşa era pe vremea aceea. Mâncarea mea preferată erau ochiurile moi cu caşcaval dacă era. Dar îmi plăcea foarte mult şi spanacul piure cu ochiuri. Detestam supa de chimen sau grişul prăjit sau mâncarea de gutui. Şi nu îmi plăceau deloc prăjiturile cu nucă, iar laptele îl acceptam numai cu cacao. Mamaia făcea des clătite cu gem şi naşu cam înfuleca. Odată a pus din greşeală acetonă pentru unghii în aluatul de clătite, eu am simţit gustul şi am spus, dar ea la început a negat. I-am spus şi lui naşu şi în final ne-am împăcat fiindcă amândoi au recunoscut că aveam dreptate.
Însă ceea ce mă deranja cel mai tare în grădină erau păianjenii - enormi sau mici, de foarte multe soiuri, unii atârnând veninoşi chiar lângă colţul uşei de la intrarea în casă (şi nimeni nu se îngrijea să îi dea jos). Umblam câteodată pe sub ei cu frica în sân. Naşa a încercat să mă desensibilizeze, a luat în palmă un păianjen, dar mie mi-era silă. Doar cu omizile blânde mă jucam uneori, deşi primăvara erau aşa multe încât le striveam înainte să urce la fereastră şi apoi naşu ne certa pe mine şi pe mamaia că facem mizerie pe trotuar şi nu le măturăm mai degrabă (mamaia spunea că oricum ar fi venit din nou). Doamne, erau aşa de mulţi păianjeni... Cătălina (fina lui tanti Piri) a fost odată în vizită la noi acolo şi s-a plâns că a muşcat-o un păianjen la WC, cred că avea o bubă urâtă din câte ţin minte. Eu nu am fost muşcată decât de o albină sau viespe odată, dar studiam comportamentul păianjenilor când le aruncam muşte în plasă (bietele muşte) şi am constatat că nu săreau la muşte aşa cum mă aşteptam! Odată am găsit şi un cuib de păianjeni mici...Iar la roşii veneau uneori coropişniţe greţoase.
Lângă magazia de lemne mai erau nişte clădiri părăsite, locuite pe vremuri. Nasul meu de copil a intrat odată şi în mirosul acru de acolo, unde am descoperit spre mirarea mea - Mickey Mouse pe pereţi, pictat destul de artistic, în stilul Walt Disney vechi. În magazia de lemne erau şobolani adevăraţi, am văzut şi eu odată unul.
Tot în copilăria mică la un consult oftalmologic am primit diagnosticul de strabism divergent (aşa ţin minte) şi mi-au dat ochelari de corecţie pe care însă nu am vrut să îi port. Tanti Piri mă ducea la spitalul de ochi, unde lucra mătuşa Lili Stoicescu şi acolo făceam exerciţii de corecţie la aparate cu bastonaşe sau alte desene, care mă plictiseau îngrozitor (o vreme).
Vise urâte în copilărie nu am avut, dar ţin minte şi acum acele două coşmaruri care m-au chinuit:
1 - o aventură urâtă într-o peşteră, nu mai ţin minte amănunte.
2 - un vis care s-a repetat ciudat la interval de ani în care eu alergam obosită într-un oraş labirint, hăituită, speriată, ameninţată şi apoi luam un autocar salvator şi ajungeam undeva în câmp dar era ceaţă şi la o cotitură apărea o biserică albă şi parcă eu mă pierdeam şi mă trezeam năduşită.
În ce priveşte activitatea mea manuală - eram o pacoste! Toţi se mirau de neîndemânarea mea. Am încercat să învăţ să tricotez de multe ori şi nu am reuşit, de cusut coseam urât, la grădiniţă mi-am cusut cartonul de învăţat cusutul pe ciorap, etc. Dar îmi plăcea să decupez flori din hârtie creponată sau lucioasă, să fabric coşuleţe şi podoabe pentru bradul de Crăciun. Îmi plăcea să desenez şi făceam felicitări pentru întrega familie pe care le dăruiam cu mult drag. Aveam răbdare şi familia mă învăţa să am şi mai multă - desfăceam mazăre, sâmburi de cireşe sau vişine, flori de tei de pe ram, miezuri de nucă din coji, pisam piperul în mojarul mare gen clopot de bronz, care mă distra prin sunetul lui puternic, grav sau acut, împleteam mici opturi de cocă de Mucenici, spălam salata de untişor frunză cu frunză, etc.
Înainte de Crăciun venea Moş Nicolae. Îmi pregăteam ghetele sau cizmele cu atenţie şi le aşezam în geam sau în hol. Cred că o dată am simţit-o pe mamaia strecurându-mi darul peste pat în timp ce moţăiam. Primeam desigur portocale sau mandarine, bomboane şi alte dulciuri, nu era o ocazie de daruri mai mari. Dintr-un motiv neînţeles aveam o micuţă fobie în copilărie, mă speria culoarea galbenă a chitului la geamuri şi evitam să privesc.
Cât de frumoase erau sărbătorile şi mai ales Crăciunul! Naşu lucra undeva într-un fel de pădure, rezervaţie-institut de cercetare (îi spunea Miciurin) unde aveau pepinieră şi aducea brazi superbi. Pentru mine totul rămânea o surpriză până în Ajun. Naşu împodobea bradul cu aceeaşi migală cu care făcea totul şi de multe ori erau şi lumânări. Ne adunam întreaga familie (şi atunci erau mulţi), cu mine la mijloc în faţa bradului strălucind feeric şi cântam "O brad frumos", în româneşte dar puţin şi în germană cine ştia. Dedesubt erau pachete atât de frumos învelite şi legate cu panglică, cu crenguţă de brad în ea, cu numele destinatarului pe ele - mie mi se păreau atât de multe! Aveam onoarea să împart cadourile celorlalţi şi bineînţeles eu primeam cele mai multe şi mama evidenţia acest lucru uneori spre jena mea (sau poate şi alţii spuneau). La masă întotdeauna se respectau anumite reguli de politeţe, de aşezare pe scaune, şi totul era impecabil de frumos ornat şi farfuriile şi paharele în ordine. Şi mie îmi plăcea să ornez masa şi m-am bucurat mult când am servit colege în farfurii vechi de porţelan cu chipuri gingaşe de femei pictate pe ele la ziua mea odată (farfurii pierdute după moartea tatei). Şi de Paşti era frumos, îmi plăcea mai ales că naşii făceau ouă colorate de-a dreptul artistic, dar şi mâncare bună. Naşa mergea şi la biserică să ia Paşti, în rest eu acolo nu am fost dusă la biserica locală. Îmi plăcea tare mult cântecul "Cristos a înviat" pe care îl cântam la masă cu toţii, simţeam fiori de emoţie pe şira spinării şi un val de energie năpădindu-mă de nedescris. Mulţi ani s-a întâmplat aşa până după 1989.
Familia numea locul de care vorbesc Andronache, după numele pădurii din apropiere, unde am fost odată cu colegii să culegem flori de primăvară.
Încă din copilărie, datorită poveştilor mamaiei şi naşilor se conturau portretele contrastante ale tatei şi naşului. Tata era copilul iubit al mamaiei, cel care reuşise în viaţă şi se comportase conformist, ordonat, în rândul lumii. Un om bun şi blând spunea mamaia, care căzuse în ghearele unei femei rele - mama. Tata era inginer de drumuri şi poduri, odată am găsit şi eu carnetele lui de student. Avea note la limita inferioară. Mamaia îl lăuda mult şi spunea că naşu fusese foarte dotat, naşu avea numai note bune în şcoală, dar era prea încăpăţânat şi de aceea nu reuşise în viaţă, fiind un nonconformist boem oarecum, cu talente multiple. Naşu era foarte calm şi vorbea aşezat şi cu mult raţionament, tata era nervos, mereu agitat şi cu gândul aiurea în aparenţă. Tata nu ştia să vorbească cu oamenii, naşu era un adevărat mediator în conflicte. La mesele în familie vocea tatei nu prea se auzea şi dacă spunea ceva nu era băgat în seamă, părea tratat ca un copil mare cum spuneau unii că a rămas, inclusiv diriginta mea de la şcoală, care l-a cunoscut ulterior. Tata era singurul membru al familiei membru de partid. Faţă de mine naşu era atent şi grijuliu, îmi dădea răspunsuri la întrebări, tata aproape niciodată, în schimb se juca uneori cu mine şi în copilărie era drăguţ, îl iubeam mult, poate la fel ca pe naşu. Când mergea cu mine pe stradă avea obiceiul să mă ţină foarte strâns de mă durea mâna şi spunea că vrea să îmi dea putere, să fiu puternică. Naşu era lax în ce priveşte glumele şi şotiile mele copilăreşti (şi eram un copil vesel, ghiduş, foarte jucăuş şi râdeam mult), în timp ce tata mă mustra dacă râdeam tare şi îmi îngheţa zâmbetul pe buze (spunea că după râs vine plânsul). Într-o zi a făcut poze cu mine şi mama, cu el şi bunicu venit la noi în vizită şi în acelaşi timp a înregistrat pe casetă ce vorbeam între noi sau cum recitam eu poezii. Felul meu de a fi, vioi, vesel şi cu multă afecţiune faţă de familie, a rămas evident pe casetă. De asemenea şi eforturile tatei de a mă tempera. În ziua aceea mi-a plăcut şi faptul că aveam ca ornament într-o vază nişte măciulii maro de stuf de baltă. Tata avea pasiunea benzilor de magnetofon şi a jocurilor de noroc încă din copilăria mea. Îmi amintesc cu bucurie cum mergeam cu el la mare la maşinuţe îi plăcea şi lui să se tamponeze acolo. Un alt moment memorabil a fost când urcam cu liftul la etajul 9 odată la părinţi şi el mă alinta Cristinuţa iar eu am răspuns prompt (aşa eram eu) - cuţa cuţa şi tata a râs de gluma mea şi avea să îşi amintească mult timp. Tata se îmbrăca în general în costum şi cravată şi se bărbierea proaspăt, chiar dacă avea uneori tăieturi pe obraz şi pantalonii îi călca sub pantofi. Naşu avea o îmbrăcăminte mereu lejeră şi barbă şi spunea că probabil acesta a fost unul dintre motivele marginalizării lui, faptul că are mutră mai cosmopolită. Naşu povestea că în copilărie trebuia să suporte bătăi din cauza şotiilor sau greşelilor fratelui mai mic, iar tata se plângea că suferise mult din lipsă de condiţii de învăţătură fiindcă trebuise să suporte mirosul bătăturilor şi alte neajunsuri în prăvălia de pedichiurist lui tataia. Şi totodată fusese persecutat de regimul politic din anii 50 fiindcă nu avea "origine sănătoasă".
Scriu puţin despre relaţia dintre naşi - erau uneori şi ei ca nişte copii. Erau calmi şi liniştiţi, păreau că se iubesc, dormeau după masa după ce veneau de la serviciu după care negreşit îşi sorbeau cafeaua în curte, la masa de sub bolta de viţă. Abia după aceea, lent, se apucau de treabă în grădină. Naşu avea obiceiul să mă înţepe câteodată în glumă cu expresii latine, de pildă "festina lente", una dintre vorbele lui favorite. Dar ştia multe, de pildă când se referea la evoluţia mea în viaţă spunea desigur şi "citius altius fortius" şi avea şi obiceiul unor vorbe de duh sau proverbe care mie îmi plăceau. Iernile naşii stăteau uneori la poveşti lângă sobă cu mine şi mamaia şi m-a impresionat faptul că jucau laba gâştei cu sfoară şi cu multă îndemânare (eu nu am ştiut niciodată să joc). Îmi făceau, mai ales naşu, avioane şi vapoare din hârtie sau îmi curăţau coaja de portocală în formă de omuleţ, care vă daţi seama că ieşea de obicei băieţel. Ei au fost primii care mi-au imprimat imensa dragoste de copii şi nevoia de a avea un copil. Şi naşii şi tata mă făceau să cred în victoria adevărului şi binelui în viaţă, ambii spuneau că aşa se va întâmpla, chiar dacă după multe suferinţe şi timp îndelungat (Şi mamaia la fel). Deci eram într-un fel pregătită pentru orice fel de suferinţe de viaţă.
Exista şi o lume magică acolo, aşa cum povesteşte şi Creangă în amintirile lui. Mamaia cu surorile ei se distrau ghicind în cărţi. Şi mie îmi plăcea jocul acela, mai ales farfuria de la sfârşit împletită din cărţi de joc, cu care mă jucam aruncând-o în zbor prin cameră (la mijoc era femeia căreia i se ghicea şi pe pe margini problemele sau bucuriile ei). Naşa era dama de pică, eu eram dama de cupă, tanti Piri dama de ghindă parcă, nu ştiu după ce criterii. Mă enerva că mamaia alegea şi pentru mama mea care era o rea şi nervoasă tot dama de cupă ca şi pentru mine. În alte dăţi mamaia îmi ghicea în palmă - spunea că eu sunt o fire prea generoasă fiindcă degetele stau înclinate în extensie spre exterior şi că totul mi se va scurge printre degete în viaţă, ca şi lui taică-meu. Totodată îmi arăta zâmbind că palmă am un M ca şi cum ar fi numele meu şi îmi arăta linia vieţii, capului şi inimii. Naşa s-a uitat odată la mine în palmă şi a rămas uimită că am două capete (sau poate mamaia). Naşa a spus că pe linia vieţii mele este un mare impas cam pe la 30 de ani , dar dacă voi trece cu bine peste acel moment, totul va fi luminos şi frumos în viaţa mea. Lumea magică se împletea cu cea din curte: păianjenii albi însemnau veste, dacă un cuţit cădea pe jos însemna că venea un bărbat în casă, dacă era lingură însemna că era femeie. Dacă aveam acelaşi gând cu mamaia murea câte un drac. Ca să nu uite ceva, mamaia lua o bucăţică de aţă în gură, iar cu aţa găsită pe hainele mele îmi ghicea (cum făceau şi copiii) prima literă a numelui ursitului meu învârtind-o pe degetul meu. Pe casă erau mulţi porumbei şi în jur mai veneau şi guguştiuci şi mamaia spunea - de ce oare porumbeii au fost aleşi ca simbol al păcii când se bat tot timpul între ei? Sau de ce oare guguştiucii sunt simbol al iubirii când sunt atât de răi şi gălăgioşi şi se ceartă mereu? Uneori cădeau pui de porumbei de pe casă şi naşu îi arunca milos la loc, eu cu mamaia am îngrijit de multe ori porumbei bolnavi. Unii însă mureau otrăviţi de la pesticidele din câmpurile din jur. Mamaia mă învăţa mila mereu: faţă de bolnavi, faţă de copii săraci (deşi ei rupeau gardul şi furau cireşe de la noi, ea îi ierta ca în cartea Mizerabilii şi le dăruia chiar cu mâna ei cireşe, dar nu ştiu dacă vreunul a învăţat vreo lecţie a binelui din acest lucru. Nu îi plăceau ţiganii, care veneau şi se opreau la poartă cerşind, staţionând timp îndelungat cu căruţele lor, dar uneori chiar şi acelora le mai dădea câte ceva (mai rar). Dincolo de poarta din spatele curţii era un lac neasanat şi împuţit. Primăvara aveam concert de broaşte şi apoi sufeream mult de pe urma ţânţarilor. Azi este un stadion public acolo.
Atmosfera era pacifică, ca într-un mic paradis. Primeam invitaţi, tata şi naşii aveau mai mulţi cunoscuţi în vremea aceea. Discutau mult şi adesea discutau aprins politică, ceea ce pe mine mă enerva teribil. Dar vorbeau şi despre alte lucruri. Naşii erau foarte amabili şi îi spuneau lucruri frumoase despre toţi chiar şi după ce plecau de la noi, în timp ce mama era o bârfitoare rea care îi făcea cu ou şi oţet pe toţi, mai ales pe cei care se purtau bine cu ea. Mie mi-era greu să văd ura ei faţă de naşi şi mamaia, când ei o vorbeau chiar pe ea de bine. Îmi amintesc câţiva dintre prietenii lor de atunci. Tata ţinea la o dentistă (care m-a îngrijit când eram mică cu multă atenţie), d-na Retti Ştefania, ţin minte numele fiindcă mi se părea mai ciudat. Naşii vorbeau de bine şi pe Marinică şi Erika, chiar dacă ea era se pare evreică. Se pare că naşu totuşi nu avea încredere absolută în evrei (după 89 urma să îi numească jidani), din moment ce spunea chiar dacă, dar era prieten cu ei (nu mai ţin minte sigur dacă Erika era evreica, dar ştiu sigur că ei au emigrat în Germania, şi-au deschis restaurant acolo, după 89 naşu a fost în vizită la ei şi după mai mulţi ani Marinică acela a cumpărat grădina noastră mai mare). Eu oricum eram copil şi nu eram lăsată să înţeleg discuţiile celor mari sau să le învăţ numele, eram singură şi ei mă ţineau deoparte, uneori în centrul atenţiei. Naşa insista mult pe faptul că eu nu aş fi un copil ca toţi copiii fiindcă sunt prea singură şi nu am parteneri de joacă. M-am jucat odată cu fetiţa acelui cuplu în grădină, era un copil care m-a uimit enorm prin vivacitate şi ţipetele ascuţite pe care le scotea. Vă spun cu certitudine că încă din copilărie eram ţinută oarecum ca un fel de "nebună", primeam ameninţări directe sau indirecte despre soarta mea grea viitoare. Mi se spunea că nu prea cred ei că voi avea bărbat sau poate şi copii fiind prea moale, timidă şi retrasă. Oricum repet, naşii mă învăţau în permanenţă lecţia că omul trebuie să fie tolerant cu semenii săi, să îi ierte şi să îi înţeleagă pe fiecare, fără prejudecăţi. Şi să merg înainte indiferent de dificultăţi şi să sper. Mamaia avea mai multe vorbe pe care le repeta, una era: nu există nu pot, există nu vreau. Am uitat să spun că dormeam cu ea în pat până la 13 ani şi uneori îmi plăcea să ţin capul la pieptul ei, dar săraca îmi explica că suferă de inimă şi îi e greu.
La petreceri naşului îi plăcea să se îmbete uneori (tata bea mai puţin, nu se îmbăta şi nu era expansiv ca naşu când bea). Naşu cânta frumos, şi eu îl îngânam uneori la romanţa "Am iubit doi ochi albaştri" sau la altele. Nu mai ştiu la ce vârstă a prins obiceiul să mă ciupească uneori de ceafă, să mă mângâie puţin pe gât sau spinare, ceea ce mi-a dat primii fiori sexuali din viaţă şi primele întrebări, îndoieli, remuşcări.
În casa de peste drum locuia o basarabeancă cu familia ei, dna Vieriu. Ei ţineau în curte mulţi trandafiri şi cred că am primit şi eu poate câţiva în dar. Fata ei, Alina, era cu trei ani mai mare ca mine şi ţin minte că eram atrasă de casa lor unde am fost de câteva ori (o dată am găsit-o pe Alina desenând ca temă pentru şcoală musca de casă) şi am cerşit covrigi uscaţi din cei atârnaţi pe grindă peste iarnă, care tare îmi făceau cu ochiul. Doar peste ani, plimbându-mă singură prin cartier, am trăit o întâmplare ca dintr-o carte de poveşti, ce mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie: priveam o curte cu trandafiri frumoşi, purtată de un val de poezie şi visare şi o doamnă drăguţă s-a apropiat de poartă şi mi-a dăruit un buchet! Vă puteţi imagina aşa ceva? Nici mie nu mi-a venit să cred.
În toamna lui 1977, la 6 ani şi jumătate, am început să merg la şcoală. Şcoala era destul de departe şi mamaia venea cu mine la început. În prima zi de şcoală mi-a pus ghiozdanul în spinare şi mi-a spus: Cristina de acum înainte încep greutăţile în viaţă. Purtam desigur rochiţă pepit cum era atunci uniforma, cu şorţuleţ albastru. În prima zi învăţătoarea m-a aşezat (o chema d-na Piciu) în bancă cu Florentina Ioniţă, o fetiţă care plângea încontinuu că a fost lăsată acolo. După aceea ea a devenit un copil cu retard la învăţătură. Eu am stat apoi în prima bancă rândul de la geam (pe dreapta) în bancă cu Monica Pelin, o fetiţă blondă cu părinţi care lucrau în China, crescută şi ea de bunică acolo în Voluntari. Am fost şi la ea în vizită acasă, avea o străbunică imobilizată la pat şi bunica ei m-a servit cu sărmăluţe gustoase dar atât de mici încât nu puteam înţelege cum au fost preparate. M-a lăsat să mă joc cu tăbliţa ei chinezească cu nisip, dacă scriam ceva pe ea puteam şterge învârtind un şurubel. Ea avea penare şi gume parfumate şi stilouri chinezeşti în timp ce eu, puţin invidioasă (dar nu cu răutate), aveam penar simplu şi stilou de 15 lei cu pompiţă, ulterior mi-au luat şi mie stilou de 25 de lei (am uitat numele mărcilor - Flaro, Albatros?) şi după un timp chiar stilou chinezesc. La mine în viaţă toate lucrurile se petreceau treptat, după reguli nescrise, în timp ce alţi copii aveau totul de la început. Ulterior a fost la fel şi în viaţă, toţi au obţinut rapid totul şi eu am rămas fără nimic. La fel a fost şi cu banii de buzunar: ceilalţi copii aveau, în mine nu au avut încredere decât mult mai târziu: Îmi cumpăram din ei cornuri proaspete cu gem de la chioşcul din curtea şcolii. Dar aveam o cutie plină cu ştampile cu flori cu care mă jucam şi îmi plăceau mult fiindcă imprimam în tuş trandafiri, lalele şi multe altele. Când am început să am cerneală la şcoală am avut şi praf PIC de şters petele de cerneală (corector) şi ne-au învăţat să facem desene peste foaia de hârtie imbibată în cerneală stropind cu decolorant sau trăgând linii albe. Tot foarte mult mi-a plăcut şi tehnica învăţată în clasele primare de a desena cu acuarele flori sau o jumătate de aripă de fluture pe o jumătate de pagină albă, după care îndoiam hârtia în două şi culorile se imprimau pe cealaltă jumătate a paginii, rezultând un fluture frumos.
Primul an de şcoală a fost cam plicitisitor, dar noroc că eram educată să am răbdare. Îmi plăcea enorm să merg la şcoală, să fiu cu alţi copii, dar ştiam deja să citesc, să socotesc, era plictisitor. Puţin ştiam şi să scriu. Domnul Iancu, învăţătorul de la clasa alăturată (a IV-a) m-a luat odată la el în clasă şi mi-a cerut să citesc în faţa clasei lui ca exemplu pentru elevii lui leneşi. Cred că vă puteţi imagina că muream de emoţie. Timiditatea era cel mai mare dezavantaj al meu în clasă, deşi ştiam toate răspunsurile nu îndrăzneam nici să ridic mâna să răspund, simţeam emoţii calde şi grele care mă împiedicau. Aveam memorie foarte bună, am învăţat repede numele tuturor colegilor şi reţineam bine ce trebuia învăţat. Luam numai note de 10, o singură dată am greşit la un extemporal în care am scris mînânc în loc de mănânc, cum probabil auzisem pronunţia greşită acasă la ţară şi mama a râs mult timp după aceea de mine şi chiar şi restul familiei. Luasem nota 6, dar nu a fost trecută în catalog. Totul era atât de frumos, iubeam atât de mult şcoala mea dragă şi luminoasă cu flori în ghivece (ţin minte acum doar asparaguşii de atunci). Desigur la sfârşitul anului am luat premiul I şi naşu mi-a împletit cununiţă cu trandafiri, pe care mama a ţinut-o pe dulap amintire un timp (mama păstra şi felicitările mele cu desene pentru ea, nu ştiu dacă le mai are şi acum, le-a avut şi după 89). În toţi anii care au urmat am luat premiul I cu cununiţă, cu medii de 10 pe linie. Uneori cununiţa era cu trandafiri roşii plus unul alb în frunte, alteori invers, dar oricum coroniţa mea era sau mi se părea mie cea mai frumoasă, deşi îmi plăceau şi florile de câmp ale celorlalţi colegi. Mă bucuram mult de cărţile primite ca premiu fiindcă aşa cum spuneam citeam intens zi de zi. Am mai multe poze cu cununiţe, şi cu Monica dar şi cu Răzvan, la sfârştul clasei a treia sau a patra, când datorită înghesuielii pe coridoare (aşa se îmbrânceau mereu copii) ceilalţi m-au împins într-un grătar de şters picioarele rezemat de uşă, acesta a căzut şi mi-a fracturat degetul mare de la piciorul drept. Mă durea înfiorător şi naşu spunea să rabd că nu e nimic (cum făcea el de obicei, îmi dădea o educaţie stoică la durere, când cădeam şi mă juleam spunea să nu dau apă la şoareci şi că nu îmi ies maţele printr-o simplă zgârietură şi treptat chiar am învăţat să fiu mai bărbat la durere). În ziua aceea de premiere mi-au făcut o poză plângând (o am şi acum) apoi naşu m-a dus pe bicicletă acasă, că nu puteam păşi decât cu mari dureri. Tata a reacţionat ca de obicei cu iritare (asta îi mai trebuia lui, probleme) şi la început nu prea vroia să mergem la radiografie. Apoi am fost şi s-a constatat că era fractură, dar nu s-a pus în gips. Stăteam în curte pe patul de campanie (rabatabil) şi citeam la umbră "Din marile legende ale lumii", după care am început să păşesc treptat, cu durere la început. Alte fracturi nu am mai avut de-a lungul vieţii de şcolar.
Am ţinut foarte mult la învăţătoarea mea, cu care după mai mulţi ani părinţii au avut o relaţie de scurtă durată. Îmi plăcea să scriu mici descrieri de natură sau compuneri pe diverse teme şi am scris una despre ea ca omagiu şi una despre mama, despre care încă nu ştiam cât este de rea. În clasa a doua mi-a plăcut şi de dna Sterescu, profesoara de franceză, fiindcă îmi plăcea enorm să învăţ franceza. Eram tare veselă de felul meu şi fericită, odată stăteam cu mama în grădină şi îi repetam zilele săptămânii în franceză; în loc de duminică am spus Duminichi şi eram tare mândră de gluma mea şi am râs şi mama s-a prefăcut că chiar crede că greşisem cu adevărat. Ţineam mult la colegele mele şi odată chiar le-am invitat la ziua mea de naştere la mine. După un timp am început să merg şi eu la ele (unele mă rugau să le ajut la teme sau la înţelegere şi mie îmi plăcea mult să fac pe profesoara, chiar mă gândeam că poate voi fi profesoară în viaţă). Adevărul este că toţi colegii mei aveau bani mai mulţi şi haine mai multe (sau aproape toţi, eu eram de obicei îmbrăcată de mamaia cu tricoturi ale ei sau rochiţe cusute la maşină) şi case mai frumoase şi comode şi mobilă nouă sau canalizare sau telefon, dar eu nu eram invidioasă şi nici prea conştientă de acest lucru atunci. În mintea mea erau încă poveşti cu zâne şi alte minunăţii şi ţineam atât de mult la fiecare colegă, le-am scris chiar şi poezii inspirată de ele. Cât îmi erau de dragi Mariana, Viorica, Daniela, Georgeta, Tincuţa, Aurelia, Simona, Corina, Olivia şi multe altele. De mărţişor le dădeam tuturor mărţişoare şi ghiocei frumoşi cu mult drag şi am fost şocată puţin când mi-au furat mărţişoarele din bancă. Atunci, bănuind-o pe colega mea de bancă (Lucreţia Coman o chema) am scris o scrisoare onorabilă în care explicam ce simt şi că pot ierta dacă mi le va da înapoi. Şi mi le-a dat (parţial) şi eu firesc m-am purtat mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, aşa cum eram educată.
În clasa a doua au început să ne facă pionieri cu cravată roşie cu tricolor. Nu ştiu de ce, deşi elevă fruntaşă, m-au primit în organizaţia de pionieri numai în seria a doua. După aceea au ales comandanţi de detaşament şi de grupă şi eu nu am fost toată şcoala decât comandant de grupă, fiindcă alte criterii contau mai mult, nu notele mari, şi se spunea că sunt prea molâie şi timidă. Totuşi lucrul acesta nu m-a afectat prea mult. Când am mai crescut m-au ales locţiitor de comandant de unitate (şcoală) deşi teoretic nu aveam voie să cumulez două "funcţii". Acest lucru însemna doar corvezi peste corvezi, fiindcă eu trebuia să plec din timpul orelor (care îmi plăceau) şi să bat din uşă în uşă la fiecare clasă cu anunţuri legate de organizaţia de pionieri sau de colectarea deşeurilor reciclabile, fiindcă ne cereau hârtie, borcane goale, plante medicinale ş.a. Atunci am glumit şi am numit toată acea acţiune "borcaniada", ceea ce a amuzat-o pe dna Arabagiu, profesoara de geografie, responsabilă cu organizaţia de pionieri şi la care de asemenea ţineam foarte mult. Îmi amintesc şi acum fustele ei tricotate în punct bob de orez sau alte modele interesante. Comandant de unitate era Nineta (nu mai ştiu cum o chema), cu un an mai mare ca mine, una dintre fetiţele cu care aveam poză la grădiniţă. Eu nu prea am avut noroc în acea organizaţie de pionieri. De pildă la un moment dat d-na Arabagiu m-a întrebat dacă nu aş vrea să plec în tabără în Franţa, fiind copil model şi bună la franceză, dacă mă lasă părinţii. Mama a acceptat imediat, dar ulterior pe mine nu m-au mai luat în tabără. Îmi mai amintesc şi o excursie undeva la munte de o zi cu autocarul, în care m-am dus deşi mi se făcea rău în maşină. Pe drum ne-au oprit la un local unde ni s-a servit varză călită (după îndelungi aşteptări), care avea gust de leşie sau detergent, noroc că nu am mâncat decât puţin. Ne-am mai oprit în mijlocul naturii şi atunci, eu, care eram un copil model şi cuminte, m-am luat după alţi colegi mai năzdrăvani şi am coborât într-o râpă. Fiind grasă, nu am putut urca înapoi repede la chemarea profesorului Francisc, un domn foarte sever, şi am ajuns ultima şi ruşinată destul. (M-a ajutat un coleg Răzvan să urc). În plus profesorul a vrut să ofere un exemplu elevilor şi tocmai pe mine m-a urechiat, deşi într-un fel eu eram cea mai nevinovată (uneori un copil cuminte simte nevoia să mai iasă din carapace şi să fie la fel cu ceilalţi). Eu nu eram obişnuită cu bătaia, decât cu accesele isterice ale mamei care mă lovea fără motiv. Naşu nu mă bătea, avea însă alte mijloace de a mă face să simt că am greşit, chiar mai eficiente (de pildă nu mai vorbea cu mine până când îmi dădeam seama ce am greşit şi îmi ceream iertare). Mare parte din timiditatea mea se datora şi fatului că eram grasă şi greoaie la jocuri sportive şi ceilalţi copii rădeau de mine şi mă respingeau. Unii chiar înjurau pe stradă (nu colegii mei). Îmi părea rău, chiar sufeream, fiindcă nu eram prea acceptată în jocurile lor, îmi plăcea efectiv la nebunie să mă joc. În clasa a 6-a m-am răzbunat oarecum pe această stare de fapt fiindcă m-am chinuit singură să fac şpagatul (sfoara) şi podul şi eram într-adevăr dintre puţinele fete care reuşeau frumos aceste lucruri, dar nu acestea contau la note.
În şcoală existau multe activităţi extraşcolare. Domnul Bichir, profesorul meu de biologie, era şi directorul şcolii şi iniţiase un cerc de biologie, unde se prezentau referate (eu am făcut unul "Există limite pentru viaţa terestră?" în care îmi amintesc cu plăcere că m-au impresionat viaţa bacteriilor sau a altor vieţuitoare minuscule la temperaturi extreme, calde sau reci). Totodată în şcoală aveam solariu şi un colţ unde creşteam iepuri - odată a venit televiziunea şi mi-au luat şi mie un interviu despre aceasta, prima oară când am apărut la televizor. Creşteam şi viermi de mătase şi am impresia că îi hrăneam cu frunze de dud. Se organizau concursuri de biologie, am participat şi eu la unul pe echipe despre rasele de iepuri şi creşterea lor. Devenisem expertă pe vremea aceea în toate acele amănunte. Dna Arabagiu a organizat un teatru pentru copii cu piesa Procesul Apei, în care eu am jucat rolul procurorului (numai două replici) şi aveam un costum frumos pregătit de mamaia. Spre tristeţea mea mama nu m-a lăsat să merg la Buftea la reprezentaţie într-un fel de manifestare sau concurs.
În clasa a V-a am început lucrul cu profesori şi dirigintă şi învăţarea limbii engleze. Toată viaţa am avut o mare capacitate afectivă, adică mă legam sufleteşte de aproape toţi cei pe care îi întâlneam, cu multă tandreţe şi duioşie, creând adevărate poveşti frumoase pentru fiecare. Probabil natura mea inocentă şi bună şi singuratică mă împiedica să văd că erau şi ei oameni cu defecte, nu idealizaţi aşa cum îi vedeam eu. Fiecare profesor mi-era drag. Notă aparte făcea doar dl Todică, profesorul de istorie, care vorbea repezit şi nu prea avea dicţie, astfel încât nu înţelegeam nimic, dar îmi plăcea şi de el. Oricum istoria nu prea mi-a plăcut niciodată, nu îmi plăcea să memorez date şi nume, mi se părea o harababură. La fel nici geografia nu prea mă încânta din aceleaşi motive, dar îmi plăcea mai mult. Cel mai mult îmi plăceau limbile străine şi gramatica limbii române, fiindcă la literatură aveam impresia că nu prea am talent la comentarii şi alte cerinţe. Dar gramatica, până la fraze complicat de analizat, era o adevărată plăcere. Profesoară de limba română mi-era doamna Gogolan, vecină şi prietenă de bloc cu mama, care avea un soţ Jean despre care mi s-a spus ulterior că e schizofren ca mine, că are o viaţă închisă şi de care ea a divorţat. Ea venea la noi în vizită şi mă dezgusta faptul că povestea cu părinţii mei cum râdeau de bietul Jean, dar poate ea nu era de vină, oricum şi de mine diverse canalii au râs mult, chinuindu-mă. Mama glumea că vroiau să mă mărite cu fiul ei Cristi, cu un an mai mare (care acum are nevastă şi un copil din câte ştiu). Profesoară de matematică şi dirigintă mi-era d-na Plămădeală, cumnată cu fostul prelat, înmormântat la mânăstirea Sâmbăta de Sus. D-nei, ca şi dna Gogolan, au făcut meditaţii cu mine pentru liceu în clasa a 8-a aşa cum era obiceiul şi veneau la mine acasă. (De fapt eu niciodată nu simţeam că pot spune acasă cum spuneau ceilalţi copii). Ea era mai puţin condescendentă ca profesoara de română şi nu accepta toate fiţele mamei exprimându-şi deschis opinia. Mi-a plăcut că odată de 1 sau 8 martie a organizat cu noi în clasă un spectacol cu versuri de primăvară, poate şi cântecele. Ceea ce a fost straniu dar şi fascinant pentru mine şi de aceea mi s-a întipărit în minte este că ne-a rujat pe noi, fetele, ca să arătăm ca nişte flori. Cu mine era severă, mă muta uneori din bancă cu alte colege fiindcă spunea că nu trebuie să mă ataşez prea mult de lucruri, că trebuie să învăţ să mă obişnuiesc cu schimbarea (cred că avea oarecum dreptate, având în vedere natura mea afectivă). Primele lecţii de teoria mulţimilor în clasa a V-a le-am făcut cu ea în câmp la practică agricolă, la porumb sau sortat cartofi. Fiindcă din clasa a V-a ni se mâncau multe ore de curs prin munca la câmp. Mai ţin minte că m-a bătut odată la palmă cu rigla în faţa clasei ca exemplu (eu trebuia să fiu mereu model pentru ceilalţi), fiindcă nu îmi făcusem tema, ceea ce a fost poate singura excepţie, dar tocmai atunci a controlat, nu mai ţin minte de ce nu îmi făcusem tema. Se părea că la matematică nu aveam talent deosebit, dar în şcoala generală totul era foarte simplu pentru mine. Mai îmi plăceau mult biologia, dar şi agricultura, unde învăţam lucruri interesante şi aveam o profesoară bună ca pâinea caldă, făceam desene, etc. (poate şi fiindcă aveam bunici la ţară). La desen era profesor dl I (nu mai ţin minte numele), prieten cu dna Gogolan (odată am auzit pe mama vorbind cu ea lucruri pe care poate nu trebuia să le aud, ceva despre un fel de a te bucura de plăcerile vieţii mai avid pe ultima sută de metri, către 40 de ani şi chiar peste - petreceri şi altele - şi eu m-am simţit ruşinată). El îi făcuse ei cadou picturi de-ale lui, le avea pe perete. Mie îmi plăcea mult să desenez, dar lui nu îi plăcea cum desenez eu, zicea că nu amestec destul culorile, nu cred că era adevărat. Odată m-a rănit fiindcă i-am arătat desene dragi ale mele în creion cu bunicii mei la ţară şi într-un fel a ţipat că nu le-am făcut eu, că este mână de om matur (asta îmi aminteşte de ţipetele unei doamne psihiatru Vişoiu când am implorat-o să am şi eu dreptul de a munci ca om liber). Acele desene şi alte acuarele mi le-au furat ulterior colegii din Bucureşti când m-am mutat. Profesorul de muzică se numea Stoica şi era cel mai sever, dar părea un om bun. Eu ştiam că nu aveam voce sau ureche muzicală, nu m-a primit la cor (cum nu fusesem primită nici la cercul de mandoline, unde îmi doream tare mult să merg şi naşu mi-a cumpărat mandolină degeaba, o am şi acum), dar spunea că dacă eu cânt mai încet merge şi melodia. Când mergeam cu el în practică agricolă cu tărăboanţele prăfuite în care ne înghesuiau, el dădea tonul şi cântam cu toţii "da la di la da da" sau alte cântecele vesele. Profesorul de fizică, pe nume Soare, avea părul argintiu dar nu era bătrân. El m-a scos pe mine şi alţi copii în faţa clasei să fim Soarele, Pământul şi Luna. Eu eram Pământul şi rotindu-mă în jurul meu şi al Soarelui aproape să cad pe băncile din faţa clasei spre distracţia copiilor. Oricum Lunei îi era şi mai greu. Profesoara de sport era drăguţă, zâmbitoare mereu şi amabilă, nu s-a purtat urât cu mine. Pe profesoara de engleză n-o mai ţin minte bine. Dar pot povesti că la început ne-a cerut să ne scriem numele pe cartonaşe în limba engleză, să alegem noi un nume. Din cauza verişoarei mele din America am ales Katy, fiindcă nu îmi plăcea Caroline, cum îmi pusese d-na profesoară numele. Dar mi-a zis că nu există Katy şi trebuie să aleg între Catherine, Cathy, Kate. Am ales Cathy sau Catherine, nu mai ţin minte. Orele de engleză îmi plăceau mult. Oricum, în ansamblu, ceea ce am învăţat eu de la aceşti profesori pe care i-am iubit, laolaltă cu educaţia din familie, în ciuda exemplelor negative sau poate chiar mai mult datorită lor, a fost tot să fiu un om bun şi drept, să gândesc mereu curat şi să fiu foarte cinstită.
Atât profesoara de geografie cât şi profesoara de limba română au avut lecţii deschise la clasa mea care era notată cu A (toată şcoala şi liceul am fost la clasa A). Se pare că şi-au dat examenele de grad la clasa mea, care era poate mai bună ca altele sau mai potrivită pentru aşa ceva. Îmi amintesc că la geografie am avut un fel de joc de rol la hartă despre cursul Dunării de la izvor la vărsare, în care aveam şi eu o porţiune de prezentat, nu mai ţin minte în ce parte a Europei.
La sfârşitul clasei a 5-a am fost cu dna Gogolan în tabără la Tuşnad. A fost prima oară în viaţă când am avut cred peste 100 de lei cu mine şi am cumpărat suveniruri pentru familie şi am trimis vederi. A fost frumos, au fost poveşti prin care unii ne speriau cu ursul (fiindcă era cabana lângă pădure), urât a fost doar faptul că mi-au dat o cameră la parter, nearesită şi împuţită în care pe perete trona o ciupercă gigantică şi greţoasă. Apoi au dat-o jos. Am cumpărat pentru bunicii din sat o căsuţă de lemn mică din care a mai rămas o parte până în 2011.
În ce priveşte practica agricolă, era obositor, dar în esenţă frumos, prilej de mişcare şi veselie uneori. Mergeam la scos buruieni din câmp, la cules roşii, la sortat porumb, cartofi, etc Condiţiile de transport erau feroce. Ne luam la întrecere între noi cine adună mai mult. Era muncă serioasă nu glumă, cei din oraş nu făceau aşa ceva. Uneori profesorii sau copiii mai furau câte ceva la sfârşit pentru acasă.
În general, în şcoală am fost ceea ce se numeşte un copil silitor, sârguincios, îmi plăcea enorm să învăţ şi să citesc şi nu prea înţelegeam cum altora nu le place. Mă bucuram imens de vacanţe dar şi de începerea trimestrelor. Consider că rezultatele frumoase la învăţătură erau meritate, dar am avut ghinionul să am o mamă rea care venea la şcoală cu cadouri pentru profesoare şi copiii vedeau. Eugenia Toader, o colegă, a ridicat glasul în faţa dirigintei spunând că notele mele nu sunt meritate. Copiii mă bârfeau şi mă cam batjocoreau unii deşi la extemporale copiau cât puteau după mine şi eu îi ajutam să înţeleagă câte ceva în recreaţii. Îmi amintesc cu precizie, eram asaltată pur şi simplu uneori de cererile lor de ajutor şi eu făceam tot ce puteam! Îmi mai amintesc că am fost şocată oarecum când am aflat de o poveste urâtă în care era implicată şi colega mea de bancă Olivia Berariu (Vivi),(fiindcă pe Monica au transferat-o la altă şcoală în clasa a V-a), o poveste cu năzbâtii în care se pare că unii copii au încercat să fumeze nu ştiu ce ţigări.
Despre jocurile mele nu am prea multe de spus. Decât că îmi plăcea enorm! Jucam Ţările, jucam statuile, omul negru, ţară ţară vrem ostaşi, etc Vărul Pucu îşi cam bătea joc de mine, arunca cu sâmburi de cireşe, adică mă tachina, odată a spus că am siluetă şi eu cred că mă simţeam puţin îndrăgostită de el. În general nu ştiam să mă port cu băieţii, ei erau prea agresivi şi recunosc cu ruşine că devenisem ţinta diverselor atacuri şi hârjoneli din partea lor în clasă. Trebuia să fiu mai dură, să impun cumva respect, dar îmi lipsea această calitate. Totuşi nu eram complezentă, nu vroiam să fiu mototolită de ei aşa! Cred că pur şi simplu am avut prea mult ghinion şi familia e de vină puţin. Colega mea de bancă (Vivi) avea trei fraţi mai mici şi îi punea pe toţi la punct. O admiram oarecum. Dar naşa şi naşu şi-au exprimat dispreţul faţă de mine că nu sunt ca ea! Că nu am îndrăzneală ca ea, că nu sunt dezgheţată, că nu am o ţinută dreaptă şi strălucitoare ca ea, că de fapt nu sunt dominantă ca ea. Eu eram mai degrabă un alergător de cursă lungă, alţii sprintau. Ca înălţime eram parcă a treia din clasă.
La şcoală învăţam desigur cântece patriotice printre altele şi de pace cum era moda atunci. Şi în familie eram învăţată să îmi iubesc mult ţara şi strămoşii. O dată, privind asfaltul spart din curte, am observat că semăna cu harta României, care pentru mine era ca un buchet de flori cu tijele în Marea Neagră. I-am spus lui naşu. A recunoscut că e cam aşa. Era vorba de o povestire de Ana Blandiana. Naşa a zis da, dar că eu nu ştiu că lipseşte Basarabia, eu apoi am şi uitat cuvântul, fiindcă la şcoală nu ni se spunea că ar lipsi ceva. Poate că am fost puţin prea îndoctrinată de sentimente patriotice dar ele erau reale în cazul meu.
Îmi mai amintesc bomboanele delicioase cubaneze de pe vremea aceea sau caramelele bulgăreşti. Restul mărfurilor erau în general româneşti. Mergeam prin cartier cu mamaia să facem cumpărături. Se pare că unii o cunoşteau, cumpăram salată sau verdeţuri pe care nu le aveam din diverse grădini şi oamenii toţi se purtau foarte respectuos cu mamaia. Mergeam şi la Gheaţă, locul cu magazine, intram fascinată la librăria micuţă unde miroseam cărţile proaspete, (îmi plăcea enorm mirosul de carte proaspătă) şi uneori o rugam pe mamaia să îmi cumpere ceva. Odată mi-a cumpărat o carte scumpă "Uzina Flora" (20-25 lei), fiindcă mă pasiona biologia şi apoi mama a aruncat-o. Îmi plăcea în magazinul de pâine sau lapte din alt colţ al comunei, îmi plăcea şi mirosul gazului lampant dintr-o băcănie micuţă. Aveam noroc de multe ori, mamaia avea multă răbdare şi mai îmi lua şi mie câte ceva.
În grădină ajutam şi eu uneori la smuls buruieni sau la alte treburi, dar mai mult mă ocupam de învăţătură. Odată am sădit propriile mele flori: narcise galbene, (naşu nu avea aşa ceva) într-un colţ în grădină. Apoi naşii le-au înmulţit, acum le-am pierdut se pare din nou. Mie nu îmi plăcea că în casă era murdărie cum spunea şi mama, dar ar fi fost imposibil de curăţat, în afară de un măturat sumar. Iubeam instinctiv curăţenia şi odată când mamaia era la cimitir cu tanti Piri (şi eu am mai mers cu ele câteodată), m-am apucat şi am curăţat puţin bucătăria şi ele s-au bucurat şi m-au lăudat.
Alte distracţii nu prea erau: doar radioul şi televizorul. Am fost scoasă în oraş la teatru odată la teatrul Gaiţele şi la operă la Boema. În prima parte a copilăriei televiziunea avea programe mai bune şi pe lângă ora de seară Mihaela de desene animate urmăream diverse filme (erau din multe ţări şi unele frumoase, nu doar din lagărul socialist), îmi plăcea şi J-J Cousteau şi Onedin, chiar şi Dallas şi multe pe care nu mi le mai amintesc acum, printre care m-au impresionat filmuleţele de la BBC după Shakespeare. Desigur erau mereu Stan şi Bran la televizor, dar şi desene marca Disney, care mă fermecau. La radio mamaia asculta Europa liberă în maghiară spre disperarea mea uneori (dar repet, eram învăţată să rabd şi să tac), iar eu ascultam Cenaclul Flacăra ale cărui cântece îmi mergeau la inimă.
Tata venea sâmbăta după şcoală şi mă lua la ei la bloc. Atunci sâmbăta era zi de şcoală. Drumul însuşi era o adevărată povară fiindcă pe vremea aceea mijloacele de transport veneau foarte rar, la intervale de ore. De aceea mergeam pe jos prin Voluntari, apoi pe sub podul cu şina veche de cale ferată până la capătul tramvaiului 21, dar şi acela venea greu. Taxiuri - nici acelea nu veneau de obicei. Ţin minte un detaliu care m-a şocat fiindcă eu am făcut un gest normal cu mâna în trmavai odată (îi explicam tatei ceva) şi el s-a înfuriat, m-a certat şi doar după ani am înţeles că probabil era un gest vulgar şi eu nu ştiam semnificaţia.
Ajungeam la mama, ea mă pupa greţos şi cald (datorită bătăilor nemotivate după un timp, nu chiar în copilărie am ajuns să am repulsie fizică faţă de ea, să simt fiori reci electrici şi părul ridicându-mi-se pe braţe) şi mă servea cu mâncare gustoasă, pe gustul meu într-adevăr fiindcă în tinereţe ea nu gătea gras ca acum şi făcea şi prăjituri şi nu folosea carnea tocată decât rar la ciorbe cu perişoare dulci-acrişoare şi tare bune (dar cred că eu alegeam perişoarele deoparte fiindcă atunci când eram mică nu prea agream carnea tocată). Mama era o fiinţă tare nervoasă şi la început mi se părea, aşa cum spunea mamaia, că numai ea e de vină şi tata e o victimă inocentă, fiindcă el mereu era în defensivă şi ea îl agresa mereu verbal: ţipa, spunea toate mizeriile cu putinţă, arunca în el cu papucii, etc. De multe ori ameninţa că se aruncă de la etajul 9. În rest robotea toată ziua, fiindcă se pare că îi plăcea enorm curăţenia (ca şi mie) dar uneori mi se părea că exagerează puţin, sau nu lucrează eficient. Da, se certau mult părinţii mei, cred că aproape de fiecare dată când ajungeam acolo, totul era ca în iad faţă de paradisul de unde veneam. Mama mă alinta "maimuţoi" (naşa îmi spunea găluşcă, dar nici una dintre expresii nu îmi plăcea) însă mama mă urechea şi mă pocnea destul de des, fără ca eu să o incit sau să greşesc ceva. Era oribil, dar mamaia şi naşii mă educaseră să rezist, să fiu calmă şi răbdătoare. Apoi făceam baie - era un calvar până la vârsta la care mama m-a lăsat să fac baie singură (eu nu puteam să îmi cer drepturile din cauza agresivităţii ei). Mă spăla cu unghiile puternice în cap şi în urechi timp îndelungat, erau dureri puternice, mă zgâria efectiv (comparativ cu mâna uşoară a coafezelor de exemplu, poate de trei ori mai puternic, ştiu eu?). Apoi venea tata la rând, să mă usuce cu uscătorul de păr şi glumea mereu ciupindu-mi burta - câte burţi ai Cristina, ia să le numărăm (după 84 spunea "întâi intră burta şi după o oră Cristina") şi când eram mică îmi găsea vreo patru burţi. Îmi usca părul îndelungat şi spunea că trebuie să maseze bine ca să fie firul de păr puternic. Alinarea mea uneori erau diafilmele cu poveşti proiectate pe peretele holului. Apoi dormeam singură în camera roz, unde trona la mijloc biroul tatei (pe care mi l-au prăpădit chiriaşii anii din urmă): câteodată îmi era puţin frică să dorm singură, simţeam o uşoară emoţie stranie. În camera aceea am şi amintirea haioasă cu mama Limpi (pe mama mamei o chema Olimpia) care citise numele lui Jules Verne de pe o carte a mea drept Jules Verde şi aveam să ţin minte mereu acest lucru, ea era o femeie bună în general. A doua zi probabil mă mai uitam la televizor puţin dacă atmosfera permitea acest lucru şi după masa mă întorceam la mamaia cu haine curate şi mâncare. Cel mai rău era când trebuia să merg cu mama la cumpărături - făcea scene urâte în magazine şi mă chinuia cum vroia ea, iar dacă îmi lua pantofi nu aveam voie să spun că mă strâng. Ajunsesem să merg la şcoală cu pantofi care mă rodeau mereu, şi acum cred că mai am urme şi mamaia încerca să mă împace spunând că chinezoaicele poartă pantofi mici să aibă piciorul frumos. Mama mi-a mai cumpărat pantaloni, dar nu îmi plăcea deloc să port pantaloni, fiind grasă, dar trebuia dacă aşa vroia mama. Mama ţinea în dulapul ei mai multe parfumuri străine bune, de marcă, şi avea şi destule haine şi pantofi. Îmi amintesc că mie cel mai mult îmi plăcea mirosul acrişor şi proaspăt al unei sticluţe de O de Lancome. Avea şi căciule de blană. Ceea ce nu îmi plăcea era că era prea mândră de micile ei bogăţii (poate totuşi avusese anumite probleme şi îşi găsise refugiul în acele lucruri), astfel încât atunci când veneau musafiri în casă, spre ruşinea mea ea se lăuda cu acele parfumuri şi le înşira să le arate celorlalţi. De mai multe ori mi-a povestit cum a invidiat-o pe Corina Chiriac când se plimba pe bulevard şi cântăreaţa putea să îşi permită parfumuri scumpe dintr-o vitrină şi ea nu. Mama mai cumpăra câteodată trufe (bomboane de ciocolată de la cofetăria Capşa) desigur nu multe că nu avea bani de aşa ceva, dar şi mie îmi plăceau. În afară de vecina Gogolan Tanţa, mama şi tata mai întreţineau relaţii cu un cuplu din bloc fără copii, Netti şi conu (nu mai ştiu cum îl chema, poate Gigi) unde ascultau muzică şi discutau. Netti avea o căţea caniche negru botezată Samantha, fiindcă pe vremea aceea fusese la modă serialul cu Samantha. L-am mai văzut pe el şi după 89 odată şi am aflat că acel câine a murit într-un accident de maşină în faţa blocului. În excursia în străinătate (Europa de Est) părinţii cunoscuseră o familie mai tânără - el diabetic, ea grasă - şi ulterior le-au botezat al doilea copil, am fost şi eu la botez (cu preotul Şerban, unchiul mamei, la biserica unde se cunoscuseră şi părinţii mei şi eram tare mândră că m-au lăsat să ating prosopul în care era învelit copilul). Diabeticul, Gigi, a murit la scurt timp, era un om blând şi bun şi văduva, Angelica, nu s-a mai recăsătorit, dar o vede din când pe mama şi azi sau mai vorbesc şi am aflat că s-a consolat o vreme în braţele unui bărbat căsătorit, apoi a devenit baby sitter şi pensionară.
Părinţii mai aveau o prietenă, Mimi, căsătorită cu Tică (supranumit regele şoselelor de către tata, fiindcă el conducea tare neîndemânatic, cu multă prudenţă, rămânea în urmă în drumurile împreună, deşi tata nu lua niciodată viteză mare). Cuplu fără copii, care locuia într-o căsuţă pe lângă abator şi aveau pisică şi papagali peruş. Am fost odată la ei în vizită (cred că şi ei au fost şi la Colun şi poate şi la Andronache şi desigur la părinţii mei acasă). La ei acasă era cam urât fiindcă de fiecare dată când bătea vântul aducea miros împuţit de la abator. Casa era parfumată ca a unor oameni bătrâni care nu prea se îngrijesc de igienă şi din păcate la ei la masă erau cam multe fire de păr de pisică în mâncare, ceea ce mie îmi făcea scârbă. Tanti Mimi cânta şi ea frumos la petreceri şi părea să ţină la mine, mă alinta. Am cunoscut acolo un băiat Felix cu care poate m-am jucat puţin, îl ţin minte fiindcă avea numele acesta mai deosebit (apare şi în Enigma Otiliei). În apropiere era un teren viran, era toamnă cred, am mers acolo cu mama şi am cules o crizantemă aproape uscată. Copil fiind, mă învinovăţeam că furasem o floare, că poate cineva o sădise acolo, dar presupun că apăruse totuşi de la sine. De fapt nu ştiu sigur - dacă era a cuiva de ce nu avea gard? Ar fi singurul lucru pe care l-am furat în viaţă.
În ce priveşte aspectele sexuale incipiente în viaţa mea de copil (unii consideră că baza păcătoşeniei omeneşti este atracţia între sexe, eu cred că nu este chiar aşa) consider că nu am avut vreun păcat, doar câteva greşeli, dar nu mari. În prima copilărie am descoperit că obţin o foarte mare plăcere sexuală dacă strâng puţin coapsele şi am mai repetat acest lucru, dar fără să abuzez de fapt. Niciodată nu m-am atins acolo jos cu mâna, nu îmi imaginam nimic murdar niciodată. Consider că nu era un păcat şi fiindcă eram foarte mică, era ceva natural, fără voie, şi în plus copilul este aruncat în lumea influenţelor exterioare (fiindcă oamenii nu sunt insule izolate, există schimb de energie şi informaţie între oameni) în care există puterea sexuală şi intelectuală a adulţilor, care are efect puternic asupra acestui lucru la copil. Vreau să spun că s-a întâmplat aşa ca un efect indirect al voinţei altora. Mamaia m-a prins odată şi m-a certat urât şi a spus că numai fetele stricate (eu nu am înţeles cuvântul) fac aşa ceva. De atunci m-am cam ferit şi la pubertate am renunţat total, maturizându-mă şi totodată de frică să nu păţesc ceva. Altfel nu am avut idei legate de viaţa sexuală, îmi imaginam că partea ruşinoasă a bărbatului e cu păr ca a femeii, fiindcă nu văzusem statuie nud de bărbat. Problema mai urâtă de care m-am autoînvinovăţit un timp după 83-84 a fost că pe la 10-12 ani am avut gânduri uşor erotice legate de naşul meu, dar este şi vina lui, a acelor atingeri ale lui şi apropierii dintre noi. Apoi m-am îndreptat singură, am regretat. Primul ciclu menstrual mi-a venit la 12 ani şi nu ştiam ce e cu mine (adică atunci înainte să se întâmple a fost un halou de fenomene). M-am dus la naşu în grădină fiindcă el era cel mai apropiat membru al familiei cu care puteam discuta şi l-am întrebat ce se întâmplă cu mine. Jur că acesta e adevărul, deşi scena pare scoasă din Pasărea Spin, filmul nu apăruse pe vremea aceea. Pe ocolite, el a încercat să îmi explice. Mama a primit vestea cu aparentă bucurie spunându-i tatei ca să aud şi eu, ceea ce m-a ruşinat, Cristina e acum domnişoară. Eu nu eram bucuroasă şi calculam în sinea mea ce procent din viaţa unei femei e ocupat de asemenea suferinţe, fiindcă la început mă durea rău şi nu ştiam că există şi menopauză. Naşa s-a uitat aparent rece cum era ea de obicei (naşa nu era caldă emoţional) şi a spus: un copil, dar un copil care poate să aibă copii. Mamaia mi-a explicat că durerea este lăsată de Dumnezeu femeii ca să poată avea copii. Ceea ce desigur nu era o explicaţie. Legat de primele cicluri menstruale ţin minte o zi înfiorătoare când eram la o serbare de pionieri, era extrem de cald şi aveam ciclu şi trebuia să stau să îmi îndeplinesc "funcţia" în faţa celorlalţi pionieri. Soarele mă ardea şi abia mă ţineam pe picioare, simţeam aproape un leşin, dar oricum încă de mică am început să fiu obişnuită cu suferinţele fizice.
În copilărie am avut norocul să ies câte puţin din locurile pe unde creşteam în câteva călătorii. Destul de mică fiind, am fost dusă odată în satul de baştină al mamaiei, la rudele ei încă în viaţă, cred că era vorba de Rugăneşti. Conducea maşina un nepot de frate al mamaiei, Paul cel bătrân, care era tânăr şi vioi atunci, în general simpatic. După ani s-a îmbolnăvit, nu a mai ieşit din casă, nu s-a căsătorit şi am auzit că a murit în ultimii ani. Tatăl lui, nenea Feri, încă în viaţă în 2010, era cel mai mic dintre fraţii mamaiei şi mereu, în rarele noastre întâlniri, s-a purtat foarte frumos cu mine, inclusiv la înmormântările din ultimii ani la care a venit şi el. A fost unul dintre oamenii care s-au purtat foarte frumos cu mine în viaţă. El a fost prizonier de război mai mulţi ani în Rusia, nu mai ştiu exact detaliile, dar a supravieţuit şi i s-a dat pensie bună din câte spunea el. A avut o viaţă aventuroasă, fiind lucrător în construcţii, printre altele a vizitat şi Egiptul şi am poză haioasă cu el îmbrăcat ca beduin la piramide. În acea călătorie spre satul lui m-a învăţat o poezie în maghiară şi câteva cuvinte (de la el învăţam mai uşor), dar şi o poezie glumeaţă în română. Era un om hâtru şi m-a învăţat cum se dă bineţe în maghiară cu cele trei asemănări cu româna: Eu regret, Eu nu pot, Eu aştept. În casa veche din sat am dormit cu mamaia parcă într-un pat de puf imens (vă puteţi imagina surpriza mea, fiindcă pernele erau chiar extrem de moi şi mari şi patul la fel). Am fost şi la rudele din Simoneşti, unde am cunoscut o verişoară, cred că o chema Anniko sau aşa ceva, care apoi a emigrat în Ungaria şi care făcea liceul de artă atunci şi mi-a arătat desenele ei cu balerine - şi mie îmi plăcea fiindcă şi eu desenam în special prinţese, zâne, fete în creion. Am stat la masă şi recunosc că rudele cu care eram au cam criticat apoi gazdele, fiindcă ne-au servit cu gulaş dintr-un singur pui pe toţi şi eram mulţi la masă (adică spuneau că erau cam zgârciţi). Eu nu gândeam ca alţii atunci, mereu le găseam numai calităţi altora şi le justificam defectele raţional, prin circumstanţe sau istoria vieţii. Atunci pe mine nu m-a deranjat zgârcenia aceea, poate avea alte cauze decât cele aparente.
În 1984 cred am fost din nou la rudele maghiare cu tanti Piri, respectiv la tanti Juji, care era o fată bătrână, despre care ca despre multe fete bătrâne se spunea că e puţin nebună. Avea o casă la ţară şi apoi un apartament în Cristur sau Odorhei. Am vizitat ambele orăşele. Şi am constatat că maghiarii de acolo nu erau aşa răi cum îmi spuneau unii colegi, dimpotrivă, deşi mă plimbam singură şi nu ştiam ungureşte, se purtau cu multă amabilitate în magazine. În sat la tanti Juji am mai învăţat puţin maghiară (de atunci am uitat) şi mergeam în sat după lapte şi oamenii erau amabili şi destul de primitori. (Ah, unde sunt vremurile de demult, când lumea părea un paradis pentru mine?). Am suferit totuşi un moment de stânjeneală, m-am roşit toată fiindcă pentru prima oară în viaţă un bărbat tânăr de acolo din sat mi-a sărutat mâna, dar mătuşile au corectat eroarea şi m-au liniştit. Dintre preparatele ungureşti cel mai mult îmi plăceau kurtoskolacs (spirale de cocă de cozonac cu zahăr pe deasupra coapte pe băţ) şi ciorba de varză albă cu smântână şi ciolan afumat (îi spunea parcă lucskos) şi pogaci (mici rondele din aluat dospit cu jumări de carne mărunţite înăuntru, dar de mult timp nu am mai gustat aşa ceva şi mi-e poftă acum).
Am mai fost cu tata şi cu mama , uneori cu bunicu sau cu mama Limpi (ea de obicei rămânea acasă) cu maşina în călătorii în ţară. Am fost în primul rând în aproape toate staţiunile de la mare, în afară de Olimp şi nu mai ştiu care. Îmi amintesc desigur delfinariul, statuia lui Ovidiu, frumoasele stânci aruncate pe ţărmul mării, plimbările lungi cu părinţii pe esplanadă. Ceea ce era interesant e că după mai multe zile de stat la mare simţeam că oasele mi se înmoaie plăcut, tot corpul îmi devenea mai uşor, parcă îmi creşteau aripi şi mă simţeam aşa de bine. Când am stat la Cap Aurora am găsit în holul hotelului, la raftul public, cartea Papillon, am înhăţat-o şi citit-o fără să pot bănui că mă aşteaptă o viaţă mult mai grea. O singură dată am stat în gazdă, dar mama a fost mai nervoasă ca la hoteluri, în general nu aveam bani mulţi şi era greu cu mâncarea. Eu adoram îngheţata dar cu aşa părinţi era greu să îndrăznesc să cer după poftă. Odată am păţit ceva neplăcut, ţin minte şi acum: mâncam pe balcon piersici zemoase şi muşcând am dat de o urechelniţă vie! Oricum nu îmi plăceau urechelniţele şi mi-era frică de ele, ştiţi poate ce greu sunt de omorât. Am fost la mare numai până în 84, a mai fost o excepţie în 1987, când Irina, verişoara mea de la Sibiu, împlinea un an.
Am fost şi în pelerinaj la mânăstiri şi am avut bucuria să le vizitez pe toate (cred că Moldoviţa sau Suceviţa mi-au plăcut mai mult), dar tata nu a mers în nord până la Putna. În Iaşi nu am fost niciodată. Mai am şi acum poze fiindcă înainte de 84 tata îmi mai făcea poze, din 84 până în 2000 am doar câteva. Într-una dintre mânăstiri am păţit un lucru care m-a impresionat, mai ales fiindcă şi în familie se mai întâmpla uneori. Eram în rândul mulţimii de credincioşi într-o biserică şi preotul şi-a aţintit ochii asupra mea întrebând cum mă cheamă - Cristina, au răspuns părinţii - a, zice el, nume predestinat de creştină. Mi-au plăcut şi Carpaţii Orientali, Popasul Tihuţa, Cheile Bicazului, am vizitat şi oraşul Bistriţa, unde am avut un ghid amabil în catedrală şi m-am bucurat că oamenii pot fi atât de drăguţi (aşa eram eu), o femeie ne explica istoricul bisericii, deşi pe mama nu o interesa, eu eram numai ochi şi urechi. Am vizitat desigur Curtea de Argeş, castelul Bran, Cozia.
Poate cea mai frumoasă călătorie a fost în munţii Apuseni, care nu ştiu de ce mi-au mers la suflet cel mai mult. Am vizitat şi peşterile, dar cel mai mult m-au impresionat peisajele montane superbe, cu creste line şi duioase. De asemenea în localitatea Vadul Moţilor ne-am oprit într-o pădure unde copiii culegeau afine cu învăţătorii sau profesorii lor soţ şi soţie - mulţi ani am păstrat adresa lor şi am ţinut minte poveştile lor domoale şi ospitalitatea incredibilă, ce e drept printre altele se plângeau de lipsuri de alimente şi mă tem că părinţii mei au promis fals că poate îi vor ajuta.
Am fost şi în sudvestul ţării, am vizitat Orşova şi Porţile de Fier şi castelul Huniazilor. În Orşova am intrat într-o catedrală luminoasă, poate catolică, unde copiii tocmai primeau prima confirmare şi am fost plăcut impresionată. Desigur am vizitat şi Biserica Neagră din Braşov. Într-o seară ne-a prins noaptea acolo pe drum şi tata tot încerca să o calmeze pe mama, care începuse un scandal înfiorător că nu o să avem unde dormi. Mi-era frică de vreun accident. Până la urmă am ajuns la un district de drumuri, unde am găsit o cameră destul de curată, ca într-un hotel. Tata era în general mândru de porţiunile de drum la care lucrase şi el ca inginer şi ne atrăgea atenţia. Cel mai rău lucru în călătorii era că aveam rău de mişcare şi luam degeaba Emetiral. La început vomam destul de urât şi des, mai ales la curbe şi tata era rău şi nu vroia să oprească, mă murdăream toată. Lui nu îi plăcea deloc să oprească pe drum. Spunea că eu sunt de vină, că mi-e rău fiindcă mă gândesc la acest lucru şi că trebuie să nu mă mai gândesc. După vreo zi de mers cu maşina mă acomodam şi intram într-un fel de stare de uşoară ameţeală, dar nu mai mi-era rău.
În clasa a VII-a, din câte ţin minte (dar poate mă înşel, poate era la începutul clasei a VIII-a) am fost invitată de doamna dirigintă să merg la un spectacol de circ, unde ştiu că a venit şi fiica dumneaei Angelica, dar nu mai sunt sigură dacă a fost sau nu şi băiatul ei, Mihai. Oricum chiar dacă nu a fost, e posibil să fi auzit ceva de el atunci, încât în gândul meu s-a creat, nu ştiu de ce, o primă stare de aşteptare, un fel de intuiţie a unui vis ulterior, fiindcă urma să visez că mă îndrăgostesc de acel tânăr, cu trei ani mai mare ca mine.
Când am împlinit 12 ani naşu mi-a dăruit un volum cu versuri de Blaga şi mi-a spus că trebuie să înţeleg că va trebui să plec de acolo din Voluntari la părinţi în oraş că mamaia e prea bătrână şi nu mai poate să aibă grijă de mine. Am plâns, am scris poezii triste şi am încercat să mă pregătesc sufleteşte, gândindu-mă că voi avea de îndurat numai 5 ani, după care voi fi liberă şi fericită.
Mai jos poză cu ambii bunici din Voluntari, când am fost la ei în vizită probabil, lângă stâlpul casei.
Peste ani, unii din cei care intrau peste mintea mea au avut ideea că eram vânată și persecutată de mică, că încă de atunci li se spuneau minciuni despre mine și că au încercat chiar să mă omoare, atunci când aveam otită și a fost cutremur sau atunci când era să mă înec la mare.
RăspundețiȘtergere