Am suferit mult în viaţă, a mai trebuit să mă lovească năpasta să am şi două nume de botez: Cristina primul şi Monica la doilea.
În copilărie am întrebat-o pe mamaia, mama tatei, de ce mă cheamă aşa: Cristina-Monica.
Mi-a explicat că ea şi naşii mei vroiau să mă cheme Cristina, dar o mătuşă a mamei, preoteasă, vroia să mă cheme Monica, fapt pentru care familia a acceptat compromisul de a mă boteza şi Monica., mai ales fiindcă soţul mătuşii urma să fie preotul care m-a botezat. După câţiva ani mi s-a născut o verişoară, nepoată a preotului, căreia i-au dat numele Monica. Voinţa tatei nu a contat deloc la botezul meu. Se pare că el dorea ca eu să fi fost băiat şi a vrut să mă cheme Teodora, ceea ce am aflat că înseamnă „dăruită lui Dumnezeu”. Mie mi-ar fi plăcut Teodora, dar nu a fost să fie. Mătușa mamei era numită ”mami” de restul familiei, și mi s-a părut ciudat în copilărie, fiindcă atunci eu îi spuneam ”mami” mamei mele.
În anii copilăriei, dar chiar şi după aceea, o parte dintre rude mă felicitau de Crăciun, spunând că în acea zi sfântă este şi ziua numelui meu. Eu roşeam şi mă simţeam ruşinată, fiindcă ţineam mult la sărbătoarea Naşterii Domnului şi mi se părea o impietate să fie amestecată cu zile onomastice mirene. După mai mulţi ani am descoperit că există şi o Sfântă Muceniţă Hristina (Cristina) sărbătorită în general pe 24 iulie.
Monica îmi spunea doar străbunica mea, mama preotesei, şi o parte din oamenii din satul bunicilor (dar nu bunicii), fiindcă buna cea bătrână aşa mă prezentase. Eu eram atunci prea mică pentru a îi corecta, roşeam şi aplecam capul în pământ. Când am mai crescut, prietenii de joacă din sat au învăţat să mă cheme Cristina.
De-a lungul vieţii mi s-a mai spus Cristinuţa de către tata şi un văr, Cristinuca de către un coleg de liceu, Lucian, Cristinel de un bărbat viclean care m-a înşelat că m-ar fi iubit (Zăgrean Leon). Dar pentru toţi ceilalţi eram Cristina. Mama lucra la o ambasadă de limbă franceză şi unul dintre angajaţii amabsadei, străin din altă ţară, mă numea Monique, nu ştiu din ce motive, fiindcă eu ţineam la numele meu, dar se pare că Monique e un nume mai des întâlnit în limba franceză, cel puţin eu aşa credeam. Am întâlnit mai multe Monica decât Cristina de-a lungul vieţii. Prima mea colegă de bancă a fost Monica, ş.a.m.d. Am întâlnit şi o Cristina în liceu, o fată zvăpăiată cu păr creţ, cred că ea sau un coleg spuneau că „toate Cristinele sunt nebune”, dar nu am dat importanţă faptului. Preotul acela care mă botezase, recunosc că m-a molestat puţin în adolescenţă (m-a tras de sfârcuri şi m-a sărutat apăsat pe gură, era greţos de tot, probabil era beat), fără ca eu să îl provoc, ceea ce m-a determinat să îmi placă şi mai puţin numele Monica. Oricum nu aveam cui să mă plâng, familia e în complicitate în astfel de cazuri. Cei care mă boteazaseră Cristina au fost buni cu mine în copilărie şi eu ţineam mult la ei, la mamaia şi surorile ei, la naşi, etc.
În 1990 am reuşit să fug la Cluj şi am intrat la facultate acolo. Deoarece suferisem mult în viaţă, mi-am dorit să reuşesc să încep o viaţă nouă, să prind rădăcini acolo, ceea ce nu am reuşit. Astfel încât, mai puţin de un an, m-am prezentat acolo Monica (deşi mai aveam acolo o colegă Monica), fiindcă vroiam să rup legăturile cu trecutul dureros. Faptul că a trebuit să mă întorc în Bucureşti m-a făcut să îmi placă şi mai puţin numele Monica.
În 2007 am început să scriu poezii, urmând sfatul unui vecin de bloc (m-am mutat în apartamentul meu în 2006). Vecinul m-a publicat într-un ziar Opinia din Buzău. Dar când am discutat cu el despre semnătura mea, el mi-a propus numele întreg, dar sub forma Monica-Cristina Moldoveanu, fiindcă spunea că MO-MO e o cacofonie, ca şi cum Monica ar fi fost primul meu nume, dar eu, fiind nemulţumită de valoarea incipientă a poezioarelor mele (vă asigur că erau slăbuţe) am propus Monica Moldoveanu, astfel încât apar publicată de câteva ori cu un nume care nu îmi place şi cu poezii care nu îmi plac. De atunci numele Monica mă deranjează şi mai mult.
Doar în 2010 am intrat pe internet, pe diverse siteuri literare, unde am avut mult de citit sau de scris. Dar ceea ce m-a şocat cel mai tare a fost faptul că aceşit noi „colegi”ai mei întru lieratură ( nu pretind că aş fi poetă cu adevărat) au insistat enorm să mă numească Monica, deşi logic mi se pare să numeşti un om, dacă nu îl cunoşti, pe primul nume de botez. Atunci am început să mă lupt să impun numele meu adevărat de Cristina acestor persoane. Dar a fost în zadar. Atâţia ani deja diverse persoane au insistat să mă numească Monica sau Cristina-Monica în cel mai bun caz, chiar dacă eu am semnat public comentariile drept Cristina. Cristina-Monica este uşor nepoliticos, dvs. aţi chema pe cineva cu două nume deodată, dacă aţi respecta sau iubi acea persoană?
Din motive obscure pentru mine, pe un anumit site au apărut câteva nevinovate haiku-uri ale mele şi alături menţiunea „nu votaţi cu Cristinica vulgarica”. Eu nu am fost niciodată vulgară şi am detestat mereu vulgarităţile.
Cât despre semnificaţia numelui Cristina, nu ştiu prea multe. Am întâlnit mai demult expresia „ea este o cristină”, dar nu mai ţin minte ce însemna. Mai adaug aici o amintire din copilărie: eram în vizită cu părinţii la o mânăstire din nordul ţării. Preotul m-a ales tocami pe mine din grămada de credincioşi şi a întrebat: cum o cheamă pe fetiţă? Părinţii au răspuns Cristina şi el a zis că este un nume predestinat de credincioasă. Şi aşa am rămas, Cristina, un om cu credinţă şi gând curat.
Eu, răsfoind un catalog de produse la părinţi acasă (părinţii nu aveau bani sau produsele acelea dar aveau cataloage). Am omis să spun că Cristina de fapt înseamnă creștină și Monica înseamnă unica, deci eram unica creștină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...