Barajul

Toate bune şi frumoase, mrejile şi farmecele copilăriei, până când m-am ridicat şi eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spun eu adesea cu amărăciune. Viaţa nu a mai fost niciodată aceeaşi, iar moartea s-a mutat de la oraş să secere, cu nemiluita, printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.

Înainte de baraj Oltul era năvalnic şi înspumat ca un armăsar nărăvaş scăpat din buiestru. Aproape în fiecare an apele acopereau lunca până dincolo de Valea Scoreiului, un afluent mic, ieşind şi el din firea lui blândă în astfel de ocazii. Dacă trebuia să mergem la gară, bunicu mă aburca în cârcă, glumind aproape mereu. Eu mă ţineam mereu prea strâns cu călcâiele, de teamă să nu alunec, el bombănea puţin nemulţumit şi treceam împreună peste ape. Bătrânii din sat spuneau că prin anii cinzeci Oltul îngheţa mai bine de un metru şi că odinioară spălau vara cânepa în apa râului sau prindeau peşti mari şi dulci. Erau vremuri de poveste, înainte de combinatele chimice care au înnegrit apa râului, tulbure astfel şi pe vreme senină. Dar mulţi ani, până când barajul a fost gata, sătenii şi alţi călători prin locurile acelea atunci mai curate, treceau peste puntea îngustă care se legăna între doi stâlpi, încât uneori simţeai fiori de teamă. Mai putrezea, mai lipsea câte o scândură, şi când era polei trebuia să fii tare. Din când în când venea zvon că se mai înecase cineva acolo. Altfel apele îşi luau birul în vieţi de cai, uitaţi pe vreun ostrov în răstoacă, înainte să năvălească potopul. Căruţele, mai târziu şi autoturismele, traversau Oltul pe un bac alunecând pe o funie groasă de oţel. Câte un ţigan învârtea manivela şi trecea „corabia” de la un mal la altul. Dormea într-o colibă de chirpici pe malul dinspre sat. Ultimul pe care l-am cunoscut, Niculae sau Lae Chioru, cum îl porecleam eu în glumă, s-a pierdul în lume de unul singur după ce au ridicat barajul. O victimă în plus.

Aveam în familie doi ingineri: unul lucra în domeniul hidroenergetic şi a vizitat odată satul, când eram încă mică. Al doilea era tata. El era inginer de drumuri şi poduri şi a venit odată în vizită în sat dezvăluind la un pahar de vin ceea ce el aflase ca secret din planurile guvernului, anume că vroiau să construiască acolo pe Olt un baraj şi chipurile satul urma să fie demolat. Bunicii nu credeau, dar parcă tot s-au speriat puţin. Anii au trecut şi s-a dovedit că tata avea oarecum dreptate, nimic nu a mai fost acolo ca pe vremuri, paradisul ascuns al copilăriei mele a dispărut precum peştii de odinioară, odată cu oamenii locului şi grădinile lor întinse către matca râului.

În vara lui 1984 am fost acolo la tradiţionala „întâlnire a fiilor satului”, cu muzică, bere şi mici, cu tineri şi bătrâni, consăteni sau invitaţi sau chiar fii ai satului plecaţi pe alte hotare cu ani în urmă. În luncă ne-am adunat mai mulţi, eu printre copii şi tineri mai mari decât mine. Lucrările barajului erau deja începute, îmi amintesc grămezi de pietriş şi iarba rară. Dar noi, copiii, nu aveam griji. Următoarea întâlnire de acest fel a urmat doar peste 27 de ani, când oamenii, mult mai puţini, au venit în sat pe drumul construit peste baraj. Nu mai erau nici corabia, nici podul pe care băieţii necăjeau fetele legănându-l, de unde unii dintre ei se aruncau direct în ape să înoate. Casa noastră, situată în capul satului, fusese printre ultimele la care ajungeai pe drumul vechi, azi este printre primele după ce coteşti drumul de la baraj înspre sat. Odinioară nicio maşină nu ajungea pe uliţa prăfuită, doar urmele vechi de şine de căruţă se uscau laolaltă cu baligile vitelor, copiii păşeau desculţi sau făceau papalaşcă din praful de pe drum şi apa din fântânile numeroase. Atunci praful era cuminte, o dâră în urma carelor cu roţi de lemn, peste ani era ridicat val-vârtej de maşinile care veneau la rude în sat.

................................................................................................................... Pe lelica Ileana sau Leana cum îi spuneau mulţi o vedeam adesea când eram mică. Era surdă şi răspundea în doi peri. Lua apă de la fântâna din uliţă fiindcă nu avea una în ogradă. Zâmbea larg până la colţul năfrămii şi vorbea tare. Purta cosiţele împletite cum era obiceiul din bătrâni, dar renunţase la ia tradiţională. Câteodată mă speriam de ea, nu îmi plăcea să mă sărute pe obraz. Lelica Ileana venea pe neaşteptate la noi la poartă cu şorţul sumecat, plin cu pere mălăieţe şi dulci de toată minunea. Ceilalţi vecini din capul satului erau şi ei buni cu mine. Bădicu Mărcuţ sau lelica Ana sau sasul Hanţ, care ne repara pantofii şi unde am gustat prea multe dulciuri pregătite de soţia lui. Când am mai crescut, copiii mai năzdrăvani din sat, cu care mă jucam serile, propuneau uneori câte o aventură de taină, de pildă să mergem să furăm pere din grădina lui Mărcuţ. Eu nu eram de acord, dar nu puteam să stric cheful celorlalţi. Meregeam pe lângă ei, privindu-i cum sar peste gardul de piatră şi cum se întorc speriaţi de vreun câine sau plouaţi că perele erau prea crude.

Apoi am aflat vestea care m-a cutremurat. Unul dintre fiii lui Mărcuţ, muncitor într-o topitorie, a murit fiert de viu în cazanul fabricii. Întreaga viaţă mi-am amintit de moartea aceea, un accident care se imprimă în mintea sensibilă a unui copil. Mă gândeam ce mult trebuie să fi suferit bietul om.

În sfârşit, în anii nouăzeci, a fost gata şi barajul. Precum apele, în anii care au urmat au trecut repede ultimul prag şi câţiva dintre oamenii mai tineri rămaşi în sat, dar şi bătrânii. Mergând la câte o înmormântare, mai poţi vedea doar câte o lelică bătrână ieşind greu la poartă în două beţe, ştergându-şi lacrimile în năframă. Puţini oameni din alte locuri au mai venit în sat. Una după alta, casele vechi cu cruci amprentate pe zid sub tencuială, au rămas cuiburi goale, cu tablele de la ferestre trase. Din motive incerte, o bandă de tâlhari l-a omorât pe preotul satului. Alte bande de hoţi au furat ce au mai găsit în casele pustii şi au prădat biserica. Într-o zi am aflat o veste care m-a umbrit din nou: Oltul îşi cerea drepturile înapoi. Bătrâna lelică Ileana, cea care îmi aducea pere mălăieţe, s-a înecat în nămolul de lângă baraj. Dumnezeu ştie ce vroia să adune, poate uscături pentru foc sau poate se rătăcise, cu gândurile la lumea de demult, unde în acel loc era prund uscat şi apoi începea răstoaca cu vegetaţie abundentă. Mi-am amintit atunci de omul înecat în cazan, amândoi erau oameni din capul satului de odinioară, ca şi noi. Şi amândoi au murit înecaţi în altceva, nu în apă.

Au mai fost inundaţii şi după terminarea barajului, dar acum necazul a lovit mai mult pe ţiganii din capul satului, care aveau acolo mici colibe în jurul unui alt afluent al Oltului. Apele au luat şi casa lui Hanţ, cizmarul de odinioară.

Ce mi-a mai rămas? Din ce a fost mai demult, nimic. Bunicii mei se odihnesc şi ei în ţintirim. Biserica a fost renovată şi este semnalată pe şoseaua naţională. Zona din jurul barajului a devenit rezervaţie de faună şi floră protejată. Pe marginea albiei este sârmă ghimpată. Pe malul lacului de acumulare au venit şi vin mereu pescari din alte locuri. Oameni străini au cumpărat terenuri şi au ridicat case noi în afara satului, lângă lac. La capătul uliţei principale s-a ridicat o troiţă.

Casa noastră e una dintre puţinele clădite între trei fântâni. Poate că apele nu vor mai pătrunde niciodată în pivniţele acum uscate. Înclin să cred că într-o zi toate vor seca, în afară de Oltul acum îmblânzit. Lumea de acolo este parcă din nou liniştită, sunt mai puţine automobile sau alte surse de zgomot şi praf. Cireada satului, mult împuţinată, încă mai trece în zori pe la fereastra noastră. În rest totul a încremenit. Aerul este mai curat, munţii din zare se înalţă tot mai albaştri.