Numele ei era Maria (poreclită Medy sau Mady) şi era născută în 1942, fiică a unui preot. A fost o femeie cu adevărat frumoasă în tinereţe, dar, din nefericire nu a putut avea copii, după cum îşi dorea. A fost naşa mea, soţia fratelui tatei. Avea grijă de mine când eram copil, dar era mai degrabă rece, rezervată, comparativ cu naşul şi bunica mea.Deşi ţineam mult la ea, exista o anumită distanţă între noi, o graniţă pe care nu am depăşit-o niciodată şi pentru care azi nu îi reproșez nimic.
Apropiindu-se de vârsta mijlocie, a început să sufere de tiroidă (se pare că într-o regiune geografică sau localitate afectată des de acest flagel, oricum şi eu am fost afectată și o vecină din câte știu) şi a fost operată. Apoi lua medicamente în fiecare zi, dar s-a îngrăşat din ce în ce. Era din ce în ce mai obosită, mai lipsită de energie. Cu toate acestea, mai găsea puterea să zâmbească spunând că „grasa ţine casa”.
Îmbătrânind, îmi reamintea uneori despre primii mei ani din copilărie, petrecută cu ea, cu naşul şi bunica, mama tatei. Spunea că era impresionată că aveam un simţ atât de acut al culorilor la o vârstă foarte fragedă şi că acesta era talentul meu cel mai mare. De asemenea era foarte impresionată de mobilitatea încheieturilor mele când eram mică, ceea ce îmi permisese posturi de gimnastică dificile. Chiar şi când am mai crescut, naşa spunea mereu că fusesem un copil foarte delicat şi graţios.
Când eram mică obişnuia să mă tachineze că eram prea răsfăţată şi îmi cânta un cântec poate inventat de ea, despre o prinţesă care vrea avion pe varză şi raţă să zboare. Era mândră să îşi amintească că o dată chiar m-a pălmuit fiindcă i s-a părut că nu fusesem destul de respectuoasă cu bunica. (Eu am uitat acel lucru, dar vă pot asigura cu obiectivitate că eram un copil foarte cuminte de felul meu, cum voi mai povesti și probabil i s-a părut acel lucru).
Încă îmi amintesc cum stăteam împreună cu naşii mei în curte şi priveam constelaţiile. Ei doi chiar ştiau să le găsească şi să le numească. Era fascinant. Îmi mai amintesc cum mă servea cu mâncare gustoasă preparată de ea de multe ori. Doamne, ce ciorbe delicioase cu leuştean şi suc de corcoduşe din grădină, ce salate cu mărar proaspăt şi alte verdeţuri care îţi lăsau apă în gură...Adesea stătea liniştită în pat şi tricota diverse lucruri şi mai am şi azi papuceii de casă pe care mi i-a dăruit înainte de ultima ei boală.
La un moment dat,mi-a spus ceva mistrerios despre nașul meu în raport cu mine, dar nu a explicat clar. Eu nu am insistat mult, zicea că îmi va spune mai încolo, dar nu am înțeles ce voia să spună. Poate că era vorba de faptul neplăcut că nașu mi-a transmis pe la 10-12 ani anumite senzații ușor sexuale și eu am avut, dar numai pe la 10 ani, o idee greșită de atracție sexuală, ca în cartea Pasărea spin și el e cel care mi-a spus, exact ca în acea carte, că probabil că voi avea ciclu - nu s-a exprimat direct - fiindcă eu am mers la el în grădină, fiindcă nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine. El m-a întrebat dacă nu mi-a spus mamaia sau sora ei, tanti Piri, dar nu îmi spuseseră.
Sfârşitul vieţii ei a fost trist şi foarte dureros. Eu eram studentă la medicină atunci, ocupată cu multe griji şi probleme ale mele. Înainte de a împlini 60 de ani s-a îmbolnăvit de o formă gravă de demenţă care îi ataca laringele şi faringele odată cu altele, încât nu mai putea înghiţi bine şi nu mai vorbea deloc. Este vorba de o boală neurologică. Spuneau că este o formă de demență și nașul meu mi-a cerut o dată să aflu mai multe despre boala aceea și dacă pot să o ajut cumva. Se îneca şi era hrănită ca un copil de soţ şi de mama ei. A fost în spital de mai multe ori. A slăbit rapid şi a murit în 2002, la 60 de ani.
Încă mai ţin minte ochii ei trişti când am vizitat-o odată, scâncetul ei trist şi lipsit de speranţă care îmi sfâţia sufletul. Era conştientă de tot ce se întâmpla în jurul ei şi înţelegea ce vorbeam. Îmi amintesc sărutul şi îmbrăţişarea ei spontane când i-am spus un lucru trist şi aparent fără rost, anume că suntem cu toţii în mâinile lui Dumnezeu...aceasta este tot ce avem...ea plângea şi se agăţa disperată de mine, înlăcrimată şi nu voia să mă mai lase să plec de acolo, din casa copilăriei mele, unde şi eu fusesem atât de fericită odată. Totuși nașu își bătea joc de mine că suntem pupăcioase - eu și nașa, atunci când ea se agăța de mine și nu știu ce naiba spunea tatei ceva despre o pupă - se referea la pupat poate, dar eu credeam atunci că își bătea joc de nașa că ar fi pupa unei corăbii - am greșit probabil, dar, pe moment, eram năpădită de tristețe și de amintirea modului în care familia trata bolnavii sau bătrânii, cum voi mai povesti. Cum s-a întâmplat cu mamaia, când a murit în 1991,sau cu rudele mele de la Colun, satul mamei.
M-am urcat în maşină şi am plecat împreună cu tata, dar nu mai m-am întors, nu am mai avut putere şi timp...ca întotdeauna.
La înmormântarea naşei, ca şi la buna, străbunica mea, nu am mai putut să merg. Aveam necazuri multe și eram la Colun. Şi ţinusem mult la ea, poate prea mult ca să pot face faţă tristeții de a o vedea moartă. Dacă am greşit să îmi fie iertat, eu cred că nu, am făcut tot ce am putut. Oricum aveam şi răni pe timp îndelungat la bontul meu din proteză pe vremea aceea şi mă deplasam greu şi cu multe riscuri (de mai multe ori am făcut febră peste 40 de grade).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...