....încă mă întreb

Precum o minge de yo-yo albastră pământul trage înainte şi înapoi către pumnul unui copil. Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea. Plouă cu indiferenţă de vreo câteva ore şi e încă primăvară. Toţi oamenii binecuvântaţi să fie singuri stau ca seminţele şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.

Un întreg cartier de biserici elegante, lustruite şi poleite, s-a ridicat peste inimi. Nu mai este loc de toalete publice, nu mai sunt rigole pentru cerşetori. Ei dorm în picioare, umăr lângă umăr, cu ochii scobiţi de foame şi sete. Miroase din nou a suflete moarte, cad toate din pomul vieţii ca nişte mere coapte pe plită, sfârâie, împroaşcă zeamă şi crapă în coajă. Miezul iese la lumină de parcă ar fi puroi sub lama chirurgului. Un potop de suflete e şters din nou din catastif.

Mă întorc de la piaţă cu sacoşele goale. Vecina mea are azi un zâmbet dulce –amar ca un fir de aţă tras din tivul fustei. Bătrânica de la etaj a răposat. Avea poeziile ei cu rimă publicate la editura Eminescu şi fotografia din tinereţe pe coperta cărţii. Cerşea câte o farfurie de supă şi împărţea cu pisicile din curtea blocului. Mi-a dat şi mie o carte cu autograf, de mi se rupea inima de milă. Când aflu că a murit încă un om binecuvântat să fie singur, parcă aş apăsa cu degetul mare într-o pară prea coaptă. Fără să vreau, tot rămâne o gropiţă, şi fructul nu mai are gust de miere.

În camera mea miroase tot mai mult a mucegai. Dormitorul e o cămară cu fructe putrede în aşternut. Pesemne că primăvara asta voi rămâne tot vierme, înainte să fiu furnica prizonieră într-un muşuroi părăsit. Din carnea mea albă vor gusta numai vrăbiile grase din curtea vreunei mânăstiri. Nimeni nu scapă din groapa comună, în afară de cei care ştiu să sape.

Azi7 ianuarie 2021 - textul de mai sus e un text prea amar,eram încă prea tânără în fața suferinței