Noi şi ei

Tabloul cu şatra încă mai atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul a lăsat moştenire tabloul celălalt, cel cu ţiganca tânără cu sâni dezgoliţi, unei rude prin alianţă. În copilărie mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică, care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind vizitatorii. Cred că de acolo mi se trag pudibonderiile; de pildă faptul că mă feream să privesc femeile dezbrăcate pe plajă, nu cele de la nudişti, ci femeile care consideră că nu este defel ruşinos să îţi etalezi sânii goi la bronzat, pe plaja tuturor. Totuşi, mă gândeam eu, pentru copii nu e sănătos să vadă aşa ceva. De fapt şi eu fusesem doar un copil când dormeam în camera cu ţiganca dezbrăcată.

Străinii exercită întotdeauna o anumită fascinaţie asupra grupului majoritar. Ca şi cum ar avea altfel de miros, ca şi cum omul are şi un alt simţ care îi spune cine este de-al casei şi cine nu. Plimbându-mă pe străzile oraşului parcă simţeam şi eu dacă vreun bărbat sau vreo femeie debarcaseră din alte tărâmuri, înainte să le aud vorba. Cu ţiganii se petrecea ceva similar, simţeam parcă un obiect străin, ceva care ieşea în evidenţă ca o asperitate pe o ţesătură netedă, ceva care rupea firul obişnuit al existenţei cotidiene.

Oare ceea ce este necunoscut, străin, induce totodată un fel de frică, tendinţa de a ne ascunde sau de a ceda impulsului de moment, de teamă să nu ne trezim atacaţi de vreo forţă incontrolabilă? De exemplu atitudinea faţă de ţigani. Mulţi îi evită poate din acest motiv, că altfel cine ştie ce s-ar întâmpla, eventual s-ar tulbura cerul şi ar ploua ca din senin. Rutina vieţii zilnice este ameninţată de intruşi nedoriţi. Populaţia majoritară acţionează în vederea menţinerii homeostaziei, apărându-şi opiniile şi propriul mod de viaţă comunitar.

Când eram copil, poposeau adesea pe strada noastră caravane de şatră cu căruţe cu coviltir în boltă, aşa cum rar întâlneşti azi. Sau deloc. Bunica de lângă Bucureşti încerca în zadar să îi alunge din faţa porţii noastre. Uneori le dădea câte ceva de pomană, ca şi cum se temea de energiile ascunse în acele trupuri şi capete străine, rătăcitoare. Dar nu scăpam de ei.

După mai mulţi ani, veneau ţigănci la cerşit din sat în sat, singure ori cu vreun copil, inclusiv la poarta noastră. Bunica de lângă Făgăraş parcă se simţea obligată să le dea ceva ca să o lase în pace. Dar avea suflet bun, îi era milă oarecum de ele, suflete creştine ca şi noi. Ele veneau cu linguri sau mături, încercând să facă schimburi avantajoase pentru ele. Veneau şi bărbaţi cu cazane de ţuică meşterite de ei sau alţii care se pricepeau la reparatul scocurilor. Nu era cerşit, deşi valoarea obiectelor lor era mică, era un fel de troc. Bunica le dădea câteodată haine mai vechi sau un dărab mare de pită sau brânză sau vreo litră de vin.

Întotdeauna existau graniţe între noi şi ei, niciodată trecute. Ei de-o parte, noi de cealaltă. Copil fiind, nu înţelegeam de ce bunica de la Bucureşti, născută la începutul secolului douăzeci, încerca să mă înveţe să adopt o viziune sentimentală, dulceagă, încărcată de poezie nostalgică, legat de viaţa ţiganilor. Ceva similar cu poezia „La ţigănci” a lui Topîrceanu, care era una dintre poeziile ei favorite. Părinţii de asemenea, ca şi mulţi alţii, după ani, erau fascinaţi de muzica din filmul „Şatra”. Distanţa dintre noi şi ei era marcată de o graniţă unde apărea un fel de lumină magică asupra realităţii.

Ţiganii de la oraş, ocupaţi cu micul lor comerţ ilicit, erau în anii optzeci de altă natură. Locuiam într-un apartament situat lângă circa de miliţie, la etajul nouă. Chiar şi acolo, unde oricum traficul de autoturisme era mai rar, mă trezeam în miezul zilei în zgomotul surlelor şi trâmbiţelor care vesteau trecerea periodică a vreunui ţigan în lumea veşniciei. În realitate nu îmi plăcea defel. Dar începuseră să umble zvonuri în familie că aş fi fost un copil foarte precoce, deoarece, privind la mai puţin de doi ani pe fereastră, în poala străbunicii, o auzeam spunând: „uite: asta a doamnă, asta e ţigancă”. După mai multe clasificări de genul acesta se spunea că eu aş fi întrebat: „da’ ce? Ţiganca nu e tot femeie?”.

............................................................................................................. Anul trecut am mers cu familia la piaţă într-un orăşel micuţ. Rătăcind pe străzi şi foarte amărâtă, am găsit-o acolo pe F., o ţigancă bătrână din satul nostru. Umbla zvonul că ar fi fost alungată de familie sau de ţiganii din sat, din motive obscure pentru mine. Biata femeie, aproape că a plâns când am dat cu toţii mâna cu ea şi i-am dat ceva de poamnă. Lacrimile i se opreau în ridurile adânci. Îmi aminteam de ciupercile delicioase de la pădure (bureţi sau gălbiori, urechiuşe galbene), pe care ţigăncile le aduceau în sat. Sau de murele sălbatice acrişoare. Sau de ţigăncile care împleteau coşuri de răchită contra cost, sau îmbrăcau în împletitură ulcioarele sătenilor. Sau de cei plătiţi cu ziua să ne ajute la muncă în câmp, care mâncau chiar alături de noi la umbra vreunui măr pădureţ pe hotar.

În ultimii ani, ţiganii din satul bunicilor nu au mai avut unde lucra cu ziua, fiindcă tinerii au plecat demult la oraş şi bătrânii au pierit unul câte unul, aşa cum a lăsat Dumnezeu. O parte din ţigani au devenit tâlhari, intrând nopţile în casele fără stâpân. Unii chiar l-au omorât pe preotul satului, din motive pe care eu nu le cunosc.
Odinioară şi ţigăncile mergeau duminica la biserică. O altă bandă de tâlhari a pustiit biserica micuţă şi veche.

Sunt ţigani şi ţigani, oameni şi oameni, inimi şi inimi. Ei bat la porţile noastre, noi ne ascundem de teama hoţilor sau deschidem uneori precauţi şi privim lung, ca şi cum am privi către noi înşine, într-o oglindă îndepărtată.

(Poate că am simţit nevoia să scriu despre ţigani fiindcă şi noi, pacienţii psihiatrici, nevinovaţi, suntem respinşi, dar în totalitate, de o lume întreagă. Grupurile minoritare au totuşi un statut normal.)

Acesta este un videoclip făcut de mine cu poze ale mele cu ţigani din anii 90: