14 decembrie

E sfîșietor și mă tîrîi greu, mi-e tare greu să scriu din cauza minciunii și izolării de peste 34 de ani. Ei toți spun că eu am fost mereu adevărul, ca în cîntecul ăla american, dar că oamenii toți mint despre mine. Oricum și dvs. vreți să mor. Ei spun că toți cred(eți) o minciună oribilă, un lucru fără nicio legătură cu realitatea despre mine. Chiar dacă eram Dumnezeu nu trebuia să îmi vreți moartea. Ei spun că am fost un om extrem de inteligent toată viața, tratată drept idioată mereu. Și ce dacă? Putea fi adevărul, puteam fi acceptată. Eram în stare de muncă sau măcar o activitate - diverse multe fleacuri mai mari sau mai mici, lucruri, dovedibil chiar și numai din ce am scris pe blogul meu despre mine ”Papalașcă de lumină” și pe blogul meu cu poezii și texte de asemenea. Eram în stare și de studiu, anul ăsta care a trecut nu ar fi fost porea tîrziu, și nici acum pentru diverse lucruri, și oricum aș fi citit enorm în fiecare zi și totul ar fi fost numai bine și fericire și pentru mine și pentru alții. Oricum, cred că înțelegeți că nu mai am cum, fiind deja peste 34 de ani de izolare și fiindcă mereu am gîndit corect, nu am mințit și nici nu am ascuns nimic și am fost cu adevărat un om desăvîrșit, chiar dacă voi mințiți mereu. Putea fi adevărul foarte simplu. Atît studiul, cît și munca, ar fi fost o fericire imensă și ar fi însemnat vindecare a trupului și menținere a sănătății, prin exercițiu fizic și intelectual normal. Oricum se poate dovedi că am fost mereu un om foarte echilibrat și normal psihic.
”Tu ești legată de toate lucrurile prin adevăr, dar oamenii cred numai minciuni despre tine”

Acum scriu ultimul fragment care mai era de adăugat. Povestea despre mamă, din nou. ”O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi...” Adevărul despre mama e monstruos, dar eu am reușit să trec și peste acest lucru fără să înnebunesc. Ei spun acum că mai sînt foarte puțini care știu adevărul despre mine și mama mea și că de fapt unul singur mai știe ce îmi făcea aproape zi de zi.
Ei spun că mama mea, în tinerețe, (oare și acum?) era total nebună, credea toate prostiile despre rostul distrugerii mele. Că ea a vrut ca prin tortură și minciună din 84 să mă îngenuncheze (de ce și cum?), datorită faptului că numai eu și ea știm adevărul despre cum mă tortura și despre faptul că eu nu eram nebună și nu greșeam nimic. Ei spun că ea și-a atins toate scopurile mîrșave de a îi păcăli pe toți despre mine și că oamenii nici nu mai văd adevărul că eu am fost mereu binele și ea răul. Oricum oamenii sînt mult mai monstruoși și ea e singura mea relație socială și oricum o iertasem. Ei zic că ei nu pot înțelege nici asta. Pacienții din spitalul de psihiatrie o vedeau pe mama drept ”cheia” închisorii mele. Unii ziceau că eu, atît timp cît mama mea trăiește, mai aveam o șansă, alții zic că ea ar fi trebuit să recunoască adevărul de demult, dar că ea a uitat etc. Nu văd de ce credeți că eu aș fi fost liberă și acceptată numai dacă mama ar fi recunoscut adevărul. Ați fi putut să mă recunoașteți ca om pentru ce sînt, nu era nevoie de mărturii. Adevărul despre mine era clar, de ce să trebuiască să fie adevărul despre mama. Nu contează ce mi-a făcut, psihologii și psihiatrii trebuiau să recunoască ei adevărul, este la mintea cocoșului că teoriile lor despre mame de schizofreni sau ideile depsre relația mamă-pacient sînt hidoșenii și minciuni prin care ei aplică abuzul d eputere asupra omului nevinovat și capabil de viață, fără tulburare psihică.
Mama a spus clar din 84-85, nu doar prin fapte, ci și prin cuvinte, că mă va distruge toată viața și practic mă va omorî în chinuri și că toată lumea o va crede pe ea, ceea ce și acum așa este. ESTE ADEVĂRUL. Toți credeți minciunile ei și tatei de demult despre mine, reflectate în psihologie și psihiatrie de rahat. Nu doar că făcea scandaluri monstruoase fără motiv, dar mă și băteau amîndoi destul de rău. Plus mii de mizerii mărunte zi de zi. Absolut nici cel mai mic defect nu am avut, și nimic nu era din cauza bunătății, calmului și inteligenței mele, ei așa erau demult, dinainte să stau eu cu ei și eu nici nu am înnebunit ulterior.
Ei spun acum că medicul psihiatru Căpraru nu înțelesese totul, că altfel nu mi-ar fi spus cu reproș că nu o suport pe mama, din moment ce totuși ea e o familie, că e mai bine decît nimic. Așa e, e mai bine decît nimic, dar era absurd să arunce vina asupra mea, fiindcă eu am oferit iubire și iertare reală și normal că țin la mama și apreciez faptul că există. Ea, împreună cu psihiatrii și personalul de acolo și cu restul rudelor (puține) și restul lumii dacă mai era, juca teatru mereu că eu sînt nebună și rea și proastă, nu e vina mea că ei sînt așa.
Ei spun că părinții sînt obligați să își omoare copiii dacă lumea nu îi vrea. ??! Părinții spuneau că părinții au dreptul să își omoare copii. Oricum tata nu era probabil tatăl meu biologic.
Ei spun că mulți au înțeles că părinții mei erau total nebuni și simple marionete care mă torturau zilnic din cauza planurilor altora legat de martiriul meu și din cauza locului meu de Dumnezeu sau așa zis geniu bun și nedorit în lume.
Cînd m-am internat o dată la psihiatrie, mama și-a dat arama pe față la spatele meu, crezînd că eu n-o auzeam și vorbind ca un șef de trupe cu bodyguarzii de acolo. La fel a făcut cu vecinii mei - ușor pe la spatele meu - în blocul în care stau, cînd mi-era mie rău de otravă și m-au închis la pshiatrie.
După ce am sărit pe fereastră și mi-am pierdut piciorul, ea era la psihiatrie luată de talie de infirmiere și se plîngea că nu mai poate și ele îi spuneau cu teatrală compătimire că ”Abia acum începe greul, dragă, mai ai mult de tras” ca și cum se refereau la mine și la condiția mea în mod ipocrit, aruncau răul asupra mea ca întotdeauna și chiar se refereau la moartea mea. În realitate eu fusesem numai normalitatea și binele o viață întreagă.
Oricum mama nu a fost și nu e singură și e sprijinită și respectată de o familie și de cîțiva oameni care mint despre mine și mă resping și refuză de ani mulți chiar și urările de la mulți ani. Cu mine ei nu au vorbit niciodată. Mamei îi trimiteau și vederi, în timp ce ea îmi făcea scene groaznice. Ei spun că familia mea e de porci și asasini și nu avea cum să mă accepte, fiind eu diferită, nu porc ca ei.
Din cînd în cînd unii spun că mama mea e un monstru, fără să vadă că ei și alții sînt de fapt monștri.
La început știau toți că erai chinuită de părinți dar credeau că ești susținută de ruși.
La Foișorul de Foc m-am întîlnit cu o femeie îmbrăcată sărăcăcios căreia i-am dat de pomană cărți și discuri vinil, cu drag, ca întotdeauna. Ea însă mi-a tot vorbit, cam mult, despre fata ei bolnavă psihic și faptul că boala fetei se manifesta cu ideea că nu e fiica ei adevărată. Asta e total ilogic,asta nu înseamnă boală.O vorbea în generla de rău pe fata ei, poate că ea era vinovată, ca și alții cu idei de sacrificare a copiilor. Nu știu ce era, dar mințea. Se poate încă dovedi cum sînt și că nu ma fost nebună niciodată.
Unii în enlgeză spuneau că de data asta au făcut totul la fel ca în 1945. Să-i ia naiba.