26 august 2018

Nu plac nimănui postările mele despre cum m-au tratat medicii, de fapt nici nu le citește aproape nimeni. Doar O. N. mi-a răspuns la una dintre ele. Sînt chestiuni mai degrabă obiective, realiste, decît aspecte prea intime. Și sînt alții care și ei scriu despre probleme ciudate sau necazuri ale lor, dar, cum am mai spus, sînt acceptați în comunitate. Fiindcă au dialog cu alții (fie și numai despre gospodărie sau starea vremii), pentru ei e foarte simplu să nu scrie clar totul sau să nu scrie deloc. După mulți ani de izolare însă, e foarte greu, atît în fața suferinței trupești (destule chinuri și simptome), cît și în fața nedreptăților față de un om sărman. Oricum oamenii de genul meu nu o iau niciodată razna și sînt doar puțin șocați și întristați, așa cum e normal, de dificultăți obiective, reale și de nedreptăți uneori inumane.
Este foarte simplu de ce am scris. Fiind săracă și singură simțeam nevoia să denunț ceea ce sînt niște abuzuri sau comportamente ciudate ale unora față de mine, cu speranța că voi îndrepta puțin din răul asupra mea și asupra altora ca mine. Aceste jurnale de sănătate și alte nimicuri dureroase obiective m-au ajutat totodată să îmi mențin tonusul și memoria, a fost o reacție normală și pozitivă, fiindcă oricum unii mi-au luat lucruri, inclusiv un jurnal, din casă. Sau mi-au modificat postările pe net. Chiar dacă nu scriam adevărul, lucrurile rele tot continuau să apară. Poate că ar fi fost ideal ca jurnalul să nu fie public, dar în cazul meu nu se putea. Puneți-vă în locul meu - unii tot timpul intră peste mintea mea cu ideea că eu nu am înțeles că am fost distrusă de medici sau de malpraxis și li se pare ciudat că am vorbit despre otravă (sau chiar cancer) fiindcă lor li se pare de la sine înțeles că toți oamenii au ceva cu mine (Și eu nu știu!) sau că am fost condamnată la moarte sau că etc., deci ei cred că e ciudat că eu așteptam sau ”pretindeam” să fiu tratată normal, fiindcă oamenii au ”psihoză colectivă” față de mine. Mai e și ideea că proștii cred că eu aș fi nebună, deși era clar doar o tulburare sexuală juvenilă a mea atunci și nici între timp nu am dobîndit vreo altă tulburare psihiatrică. Ceea ce afirmă psihologii sau psihiatrii (chiar și în acte despre mine) e doar minciună și vă dați seama că e dureros pentru un om singur, fără greșeală.
De exemplu ultimul meu consult la ginecologie - ea, ca și alți medici dinainte, s-a purtat cam ciudat cu mine și m-a ”lăsat în ceață” ce să fac mai departe. Sînt totuși niște tulburări care s-au suprapus peste oligoanuria mea severă care a durat mai mult de o săptămînă. Plus supurații inghinale dureroase, cum nu au mai fost din 2013, dar durerile inghinale au mai fost.
Nimeni nu are niciun motiv real să îmi vrea răul și absolut sigur nu am greșit nimic nici din punct de vedere sexual.
Voi încerca totuși să fac acea ecografie transvaginală, dar aș prefera măcar de data asta la particular, fiindcă am văzut ce am pățit în spitale în ultimele săptămîni - aș dori să îmi economisesc energia de data asta, chiar dacă costă peste 100 de lei.

Un alt exemplu - de pildă anul acesta dl. M.G. a avut o reacție normală la plîngerile mele legate de sărăcia în care trăiesc - ceva de genul cum se poate ca Bucureștiul să accepte așa ceva, ca și cum era revoltătoare nedreptatea asupra mea. A continuat cu idei pozitive legate de viața mea. A mai fost un alt domn, prieten cu MG, care mi-a cerut sau acceptat prietenia. Ulterior, scriind eu poezii, complet nevinovate ca întotdeauna, chiar dacă nevaloroase, am fost respinsă și din grupurile de poezii de pe facebook în care mă invitaseră cei 2 domni. Ambii și-au retras ulterior ”prietenia” față de mine, poate că au fost ”îndobitociți”, așa cum mi s-a spus că sînt toți oamenii legat de mine.Sau poate din cauza faptului că eu am continuat să spun adevărul - foarte dureros uneori, dar fără să exagerez, ca și acum, - și domnii respectivi considerau o rușine expunerea realității. De fapt, sărăcia a fost considerată o rușine întotdeauna în istorie, evident de ce, și desigur nu e drept. Mi se spune că ei nu au cum să ”înțeleagă” necazuri așa mari sau că li s-a spus că eu aș fi nebună. Eu nu am eșuat niciodată, pur și simplu nu am avut nicio șansă, mereu toți m-au respins ca și MG, fără motiv. 34 de ani, dar nimeni nu mă cunoaște cum sînt de fapt. Și nici măcar nu exagerasem cu expunerea realității.
Unii spun că nu am reușit să fiu iubită nici măcar de un om - eu răspund că nu aveam de cine - de mama? Mama a fost singura persoană din viața mea și nu am greșit nici față de ea, dimpotrivă. Ei zic acum că restul oamenilor sînt sub ”aripa” lui Dumnezeu și de aceea pentru ei e simplu să fie acceptați sau iubiți sau liberi - între ei. Toți sîntem în ocrotirea lui Dumnezeu - dar minciuna și ura și răul vin de la diavol; lui Dumnezeu, ca și mie (eu nu am mințit niciodată) nu îi plac - și de fapt acestea m-au distrus sau otrăvit. Era simplu - dacă aș fi avut dreptul și posibilitatea de a munci ceva, chiar fără bani, atunci aveam șansa ca cineva, oricine, să se atașeze de mine. Atunci dl MG și prietenul lui nu m-ar fi respins, avînd un statut și fiind într-o ”comunitate”, cum a fost acest termen la modă.

mi-a adus mama varză călită și am mîncat - era foarte iute, zicea că a scăpat mult piper dar nu erau urme negre, mă rog lui Dumnezeu să nu mă atace dacă e otravă - și ea poate fi ”îndobitocită”, cum mi se spune despre alții care într-adevăr s-au purtat rău cu mine, eu nu am de unde ști - ea într-adevăr m-a chinuit mult fără greșeală sau tulburare psihică din partea mea, dar poate acum nu e otravă

”deși dl X știe că tot ce spui tu Cristina e adevărat, totuși el crede că...”
Că... ce? Că ai tu viermi în fund? (ei obișnuiesc să lase propoziții neterminate pentru paranoici.)
”Ea foarte rar își dă în petec”
De ce spui așa ceva? eu am folosit expresia viermi în fund ca să te trezesc la realitate eventual și să nu mai inventezi că poporul crede răul despre mine, fiindcă numai acest lucru e rău și îi face pe nebuni să creadă cu adevărat răul despre mine eventual. Eu nu am greșit absolut nimic toată viața. Nu mi-am dat nicodată în petec.

”Poporul chiar crede că nu asta e fața ta reală sau că ai petece în care dai, adică fațete vulgare și idioate ale personalității tale”
Ciudat, eu mereu am fost la fel aproape 50 de ani, a trecut tinerețea și am rămas la fel, am afișat mereu fața mea reală, niciodată nu am avut delir sau episoade și voi tot ziceți că ei cred că eu sînt altceva decît sînt.

”Tu ai fost condamnată la ani grei de închisoare” Acesta e încă un delir al lor și mi-au repetat ideea asta de multe ori. Ideea pleacă din copilăria mea cînd mamaia, cum am povestit îmi tot ursea din cînd în cînd că eu voi fi condamnată pe viață la închisoare și voi muri datorită torturii din închisoare etc. Tatăl meu vitreg mi-a spus la fel în 84 cînd am ajuns ”acasă” - și anume că acolo era închisoarea mea. Toate acestea sînt idei cu care ei mă scuipă, niciodată nu vorbesc cu mine, sînt nebuni, nimeni nu m-a condamnat că era imposibil.