Infernul sunt ceilalţi, partea a XX-a

Încă o dată vă implor în genunchi să îmi daţi dreptul la viaţă. Am implorat timp de peste 30 de ani. Am cerut să fiu o excepţie, fiindcă am fost un om absolut perfect, nu am avut niciodată delir sau halucinaţii, am gândit perfect absolut întreaga viaţă, nu am minţit niciodată şi nu am greşit absolut nimic. Veţi înţelege mai bine când voi termina de scris totul, fiindcă mai este mult. Ceilalţi toţi îmi tot spun că eu nu sunt şi nu am fost toată viaţa decât o sclavă pe care ei să o măcelărească încontinuu fără dreptul de a avea copil sau bani sau orice fel de statut de om liber în lume. Vă spun adevărul curat încă o dată şi implor o lume întreagă în genunchi: vă implor să îmi daţi drepturi depline în societate şi să am dreptul de a avea copil şi de a face o facultate în calitate de om liber. Am fost un om inteligent şi absolut perfect. Abia aştept să fiu între oameni. Şi să mă bucur să învăţ şi să citesc mult din nou. Toţi colegii şi profesorii din facultatea de psihologie şi medicină m-au tratat drept sclavă cu ură şi mi-au spus în esenţă acelaşi lucru: că eu sunt pentru ei nebună, adică sclavă şi că trebuie să mă omoare. Am citit şi am înţeles toate cărţile şi teoriile şi nu le interpretez paranoic: în esenţă toate le dau lor ca stăpâni ai oamenilor buni şi nevinovaţi cum am fost eu, dreptul să omoare. Toate teoriile spun că oamenii normali cum am fost eu trebuie futuţi încontinuu şi închişi la psihiatrie ca nebuni (toate teoriile sunt doar invenţii şi minciuni diabolice) şi masacraţi cerebral şi trupeşte medicamentos şi scoşi periodic din spital pentru a fi futuţi din nou. Nici rugăciunile sau bisericile nu ajută oamenii drepţi, vă voi explica cum a fost. Oamenii nevinovaţi sunt doar futuţi pentru ca ăia răi să o ducă bine. Dacă i-am implorat sau m-am rugat lui Dumnezeu m-au futut mai tare când auzeau cuvântul rugăciunii, dacă am tăcut la fel. Cer să mi se dea drepturile cerute din 84. Toţi mi-au spus că nu le am, pentru că eram un om dintr-o familie săracă ca să fiu futută mereu şi chinuită. Aceste concluzii de mai sus sunt adevărul curat. Acum voi continua să povestesc despre facultatea de medicină şi ce mi s-a întâmplat atunci.

Aseară m-au chinuit cutremurător din nou...azi 10 noiembrie, continui povestirea. Mi-e scârbă în singurătate de peste 30 de ani, cum nu am greşit nimic absolut nimic şi m-au ţinut închisă şi chinuită din 1984 încontinuu. Şi nu am fost niciodată nebună. Trebuie să îmi revin să pot scrie mai departe, ei m-au chinuit monstruos cu ideea că vor să mă oprească să scriu adevărul. Abia ce m-am trezit vecina de dedesubt, doamna Ioana, a început din nou să dea televizorul foarte tare, la fel cum mă torturează încontinuu de vreo câţiva ani şi în special în ultimele zile. Cineva a intrat iar peste mine cu ideea că a omorât unul din cei mai buni oameni pe care i-a avut ţara asta...dar eu nu am murit încă şi vreau să mă bucur şi eu puţin de viaţă....

Când eram copil îşi băteau mereu joc de mine cu ideea "duce măgarul nu ştie ce duce". Când am mai crescut mi-au spus că eu le voi spăla lor toate păcatele şi că am de dus o cruce dar eu nu ştiu, şi că dacă am răbdare, peste mulţi ani vor fi şi adevărul şi dreptatea şi voi avea copil şi cele necesare vieţii. De multe ori de-a lungul vieţii, inclusiv după 2000, mi-au spus că eu trebuie să îmi port crucea, că va învinge binele în final sau că eu am suferit aproape la fel ca Cristos. Când eram în facultatea de medicină m-au masacrat monstruos, am purtat tone de greutăţi în spinare şi abia mergeam. Colegii mei, printre care Adina, spuneau "cel mai bun lui Zalmoxis", ca şi cum ei mă sacrificau fiindcă eram un om bun şi inteligent, cum mi se mai spusese de multe ori în viaţă.

Interesant e că, deşi mă simţeam înfiorător, pe parcursul facultăţii de medicină nu am mai fost masacrată sexual, nici măcar atinsă de la distanţă niciodată. În primii ani, în ciuda ameţelii şi presiunii cerebrale, eram clientă fidelă a bibliotecilor, inclusiv la subsol, împreună cu Oana (Gheorghe parcă), o colegă destul de înţepată şi arogantă care îmi spunea că ea se gândeşte serios la interesele ei de viitor. Afişa un fel de arivism factice. Alte colege au fost drăguţe cu mine şi m-au ajutat mult să recuperez cursurile care îmi lipseau sau la care nu puteam participa, cum ar fi Mirela şi Irina Nica. Irina a venit şi în vizită la mine acasă odată şi a rămas uimită şi aparent jenată, râzând uşor forţat, când tata i-a spus despre mine că "este voinţă, dar nu e puterinţă". A fost unul din puţinii oameni din viaţă cu care am avut nespusa plăcere şi privilegiu să vorbesc la telefon şi am rămas profund îndurerată când m-a anunţat brusc că ea emigrează cu întreaga familie în Canada. Irina m-a invitat odată la Ateneul român (care avea în faţă o statuie sau un bust negru al lui Eminescu), unde am fost împreună cu sora ei la un concert de harpă în sala mică, cu doi harpişti cunoscuţi. Harpa era instrumentul meu preferat, dar abia atunci începeam să cunosc mai bine muzica clasică. Citind programul în pauză îmi manifestam bucuria că vom asculta diverşi compozitori, după care, spre mirarea mea, unul dintre solişti a spus pe un ton acru că ei nu vor interpreta anumiţi compozitori (era vorba de cei citaţi de mine), fiindcă ei nu interpretează astfel de muzică...lumea părea să aprobe şi am avut senzaţia tâmpită că societatea în ansamblu are ceva împotriva mea, deşi niciodată nu greşisem întreaga viaţă. Mereu am avut sufletul deschis şi luminos...în anii care au urmat mi-am cumpărat pe rând sute de CDuri cu muzică clasică, fiindcă o vreme în Bucureşti erau ieftine şi multe şi le-am achiziţionat pe rând şi le-am ascultat cu bucurie şi linişte a inimii. Dar nu am vrut să învăţ compozitorii, pot recunoaşte o bucată muzicală, dar nu o pot numi, fiindcă nu am vrut să îmi încarc memoria cu alte informaţii. Am greşit, recunosc acum, exerciţiul intelectual nu dăunează.

Cât despre Macrofagul despre care am povestit, el m-a întrebat la examen dacă pe mine nu mă apucă bâzdâcul niciodată şi am spus că nu, ceea ce era adevărat în cazul în care bâzdâcul însemna furia sau nervii. Nu ştiu ce însemna.

Câteva amintiri din anii de medicină---- La orele de disecţii o colegă studia un cadavru foarte formolizat şi îi spunea tandru "împuţitule!". Tot acolo, când studiam oasele craniului ne-au dat unele mâzgălite de studenţi cu pixul şi notate "schizofrenie paranoidă". Tot acolo mi s-a întâmplat un lucru dezgustător şi anume că ni s-a adus un cadavru proaspăt şi era oribil de umflat, zemos şi putrid, răspândind o putoare insuportabilă şi asistenţii au început să îl taie, împroşcând zeamă...mi-a venit să vărs, singura dată în viaţa mea, în timp ce ceilalţi colegi, în mod straniu îşi pierduseră simţul olfactiv...Colegii au făcut poze de grup când aveam pe masă bucăţi de creier. La fiziologie am luat desigur 10 dar mergând pe culoar, mi s-a părut că profesoara mă arată că eu aş fi luat 10, ca şi cum era de mirare că "asta" a fost dintre cei mai buni. Odată când urcam în cârje treptele facultăţii m-am simţit arsă de o privire de la spate şi era într-adevăr Zăgrean, care a urcat pe lângă mine. Altădată l-am întâlnit la sala de fiziologie exact în cămăruţa în care trebuia să intru, discutând vioi şi vesel împreună cu profesoara mea, şi atunci am încetinit paşii să ajung mai târziu acolo şi el a plecat. La anatomopatologie am făcut cursul undeva pe cheiul Dâmboviţei, de unde găseam foarte greu taxiu să mă întorc. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost că profesorul spunea că creierul lui Eminescu a fost mâncat de vrăbii pe un pervaz, mi se părea dezgustător. Iată una dintre cele două poze:

Eu eram încă în cârje, dar nu se vede aici. Adina e cea cu braţul către mine, Mirela e cea cu bluza portocalie, Irina cu bluza roşie şi cea blondă de jos e o fată din Muntenegru, care şi-a bătut joc de mine că ar fi bine să îmi fac operaţie să îmi crească alt picior. Cei mai mulţi zâmbeau, spre deosebire de mine. Rodica din republica Moldova e cea cu capul peste capul meu.

Asta e cealaltă poză: nu ştiu de ce eu apar cu pielea înnnegrită, dar uneori pozele înşeală, vă voi explica cum mai încolo. Rodica pare să ţină o mână descărnată şi cadaverică pe umărul Adinei.

Iată ce voiam să spun de poze...când am fost în 2003 într-o excursie prin Europa cu mama ( mai bine nu mergeam), ea mi-a făcut câteva poze. Dar cei de la developări de multe ori mi-au făcut figuri urâte. Mi-au distorsionat figura, mi-au schimbat culoarea pielii şi în pozele din Europa, aici de exemplu în Luxemburgul vechi, mi-au şters complet sprâncenele transfărmându-mă într-o Monalisa urâtă:

Iată o poză mai aproape de realitate din 2006, când slăbisem şi aveam sub 70 de kg, în apartamentul părinţilor:

Destul cu pozele! Continuare în partea a XXI-a