Infernul sunt ceilalţi, partea a XXI-a

Nu mai pot scrie toate cele din facultatea de medicină în ordinea în care s-au petrecut, dar voi puteţi să o refaceţi cu aproximaţie. Întâi, un intermezzo filozofic: despre rostul şi esenţa meseriei de medic. Nu voi intra în dizertaţii socratice şi nici nu voi face referire la Hipocrate sau la disecţiile pe ascuns ale sculptorului Michelangelo din cartea Agonie şi extaz şi în niciun caz la istoria spitalului de psihiatrie. Aveam un coleg care voia să îşi facă lucrarea de diplomă în istoria medicinei şi îmi vorbea despre studiul lui asupra istoriei psihiatriei în România. În fine, mă voi referi doar la ceea ce a fost mai direct în viaţa mea. Mi-am pus şi eu problema harului pe care îl are sau îl dobândeşte un medic pentru a îşi exercita profesia. Am observat de când eram copil că dacă eu plecam de lângă ai mei, în mod ciudat se îmbolnăveau chiar atunci. În tinereţe mi-au murit cei dragi când a trebuit să plec în alt oraş sau când m-am mutat de acasă în 2003 (atunci renunţasem la facultatea de medicină). Când mama Limpi a paralizat am văzut că s-a înzdrăvenit cât am stat eu cu ea în mod rapid şi apoi am fost izgonită de acolo că le stricam interesele celorlalţi...Mi-am pus problema modului în care un medic poate vindeca o boală oarecare. Naşu glumea câtre mine că am ales această meserie "nobelă", când de fapt nu avusesem de ales nici în 88 nici ulterior. Tata spunea că orice medic mare are cimitirul lui, pentru el asta era cel mai important. În anii de după 89 când l-am mai căutat pe Zăgrean la facultate am găsit odată pe biroul lui o carte cu umor negru pentru medici. Unii pot considera medicii un fel de "vampiri" sau "lupi" sau alte categorii, care unoeri muşcă sau omoară, am întâlnit această concepţie. În plus m-au chinuit vecinii de apartament de sus şi de jos, care erau toţi medici, dar Arionii au fost oribili. D-na Arion se amuza odată pe holul blocului strigând că la televizor este filmul Balul vampirilor ca şi cum îi plăcea ideea. Mie mi-a spus că au "supt-o" mult copiii ăştia ai ei (avea patru copii, dintre care una chiar Cristina, care s-a căsătorit şi i-au cumpărat apartament tot în blocul acela). Ana aceea care a fost rea cu mine avea şi ea părinţi medici acolo şi s-a căsătorit şi ea şi şi-a cumpărat apartament tot în blocul acela. Am înţeles că unii credeau că medicii dobândesc proprietăţi aparte faţă de alte persoane, pentru a vindeca sau omorî oameni. La facultate odată colegii mei, care şi acolo aveau "lumea lor", spuneau odată parcă speriaţi între ei "îţi dai seama ce o să devenim?" Mie mi-a fost tare rău odată, totul se învârtea cu mine şi nimic nu mă ajuta încât din disperare, am luat cartea de farmacologie şi am început să buchisesc, de parcă credeam că pot găsi vreun antidot printre formule chimice şi proprietăţi ale medicamentelor....mi-era tare rău, nu mai gândeam corect. Atunci a apărut pe scara blocului soţul Anei, şi el tot medic şi s-a uitat ciudat la mine şi mi-a spus cu reproş: " ce faci Cristina?!" La facultate a doua zi colegii erau ciudaţi, Rodica avea un aer zâmbitor şi parcă se umfla în pene, mai ales când prietenul Adinei i-a spus de faţă cu mine "suntem şi noi nişte seminţe de Rodica". Vorbele absurde de genul acesta m-au rănit toată viaţa. Rodica era o fată înaltă şi dacă nu mă înşel îmi povestise că fusese miss la un concurs de frumuseţe în ţara ei. Orcum era o persoană aparent arogantă şi rece faţă de mine şi m-a mirat când am văzut că în portofel ţinea o icoană parcă cu maica domnului. De Rodica râdeau unii atunci fiindcă Ştefan Bănică Jr, cânta un cântec amuzant despre o fată Rodica, care nu ştie nimica. Când m-am întors spre casă de la facultate am mers pe drum o vreme cu un coleg destul de amabil, dar parcă toţi colegii se schimbaseră. Alt coleg ni s-a alăturat o vreme, dar a zis că el pleacă şi că speră ca celălalt să înţeleagă că el nu poate să mai stea împreună cu el. Părerile sunt împărţite în societate dacă medicul sau preotul are mai mult "har". Vărul meu Cosmin de exemplu, la înmormântarea tatei, vorbea despre corupţia preoţilor din Voluntari, care chipurile aveau tarife pipărate la înmormântări şi spunea "unul te botează şi altul te omoară", ca şi cum spunea clar că preotul taie firul vieţii înainte să îngroape.

Oricum pot să vă spun cu certitudine că eu nu am fost niciun fel de vampir, dar am fost "vampirizată" monstruos. Erau unii peste gândurile mele cu ideea "şi nicio muşcătură?". Nu, eu nu am muşcat pe nimeni. Amintiţi-vă cum am fost crescută şi peştişorul meu din fântână şi toate poveştile frumoase...chiar dacă aş fi putut să "muşc", chiar dacă aş fi ştiut cum să fac răul altora (ceea ce evident nu ştiam), eu nu m-aş fi atins de nimeni. Am fost întreaga viaţă binele absolut. Şi nu am avut nici dorinţe sexuale niciodată. M-am gândit desigur că este posibil ca medicii să aibă nevoie de oameni de sacrificat, oameni puri şi buni cum am fost eu, pentru ca ei să aibă putere în meserie şi în societate. La fel cum au nevoie de cadavre pentru disecţie. Altfel nu îmi puteam explica de ce Zăgrean mă chinuise sexual şi avansase pe scara socială şi a ştiinţei lui. În spitalul de psihiatrie mi-au spus că una dintre pacientele sinucigaşe este nebună fiindcă crede că un medic psihiatru de acolo s-a luat de ea. Mi-am dat seama că probabil era adevărat. Şi m-am mai gândit la "magia" micuţelor pastile medicamentoase, produse de sinteză, şi la minunile minţii omeneşti de a crea un sistem farmaceutic şi un corp medical coerent. Şi printre toate specialităţile medicale există şi psihiatria, desigur tot în relaţie cu celelalte, desigur dezvoltată în secolul XX, când au luat avânt şi alte multe tehnologii şi au evoluat mult diverse ramuri medicale. Mă gândeam logic, din aproape în aproape. Înţelesesem că sunt doar stoarsă de energie zilnic şi izolată de ceilalţi de o viaţă. La Luxemburg ne-au arătat poarta fostului azil de nebuni din epoca barocă, dacă nu mă înşel....era lângă biserica cu madona neagră şi avea îngeraşi pe grilaj. Mi-am făcut şi eu cruce şi m-am îndurerat. Când eram în spitalul de psihiatrie după tentativa de sinucidere au venti la mine în rezervă doi bărbaţi---un student la teologie, care nu mai ţin minte ce mi-a spus şi un altul care îmi povestea că el a ajuns pacient acolo fiindcă părinţii lui au făcut greşeala să îl crească drept om bun ca şi pe mine şi că totul a început când o rudă sau prieten i-a dat de înţeles că îi vor lua "energia". În acord cu cele spuse mai sus, când am renunţat la facultatea de medicină a trebuit să merg pentru lichidare la facultatea de famrmacie, fiindcă aşa este procedura, unde am mers printr-un labirint de scări şi camere, parcă şi una în spirală, cea ce îmi cofirma diverse teorii. Facultatea de farmacie era pe strada unde fusesem la tatăl Irinei Ioniţă, care lucra la Ministerul Cultelor şi totodată pe unde mă plimbasem cu Zăgrean în vremurile tulburi de după revoluţie.

Azi, 12 noimebrie 2014, din nou zgomote urâte afară când abia m-am putut scula din somn fiindcă m-au torturat grotesc aseară. Ei spun că toate speranţele mele de peste 30 de ani sunt în zadar, că au hătârât să mă omoare, deşi am fost un om perfect bun şi perfect fără nicio greşeală o viaţă întreagă...veţi vedea şi în continuare. Am avut şi gândire absolut perfectă o viaţă întreagă, veţi vedea în continuare dacă nu aţi înţeles deja. Azi au tăiat toţi copacii din faţa ferestrei mele, deşi erau încă verzi...

Să revenim la oile noastre, respectiv la Biblie, şi anume Luca, 4:23 ---
"Şi El le-a zis: "Nici o-ndoială că-Mi veţi spune zicala aceasta: Doctore, vindecă-te pe tine insuţi!; pe toate câte-am auzit ca s-au facut in Capernaum, fă-le şi aici, in patria ta". Sau continuarea în 24, fragment care îi plăcea mult tatălui meu:

Si le-a zis: "Adevăr va spun Eu vouă ca niciun profet nu este bineprimit in patria sa."
(există desigur mici variaţii între diverse ediţii ale Bibliei în ce priveşte modul de exprimare, dar în esenţă spun aceleaşi lucruri.
Ideea este dictonul latin "doctore vindecă-te pe tine însuţi". Şi modul mai deosebit în care răspunde Isus.

Multe rele mi s-au întâmplat şi la spitalul Colţea. Pe vremea studenţiei mele nu era reamenajat. Era situat aproape de locul unde făcusem meditaţii cu Zăgrean, aproape de locuinţa Oanei Jitaru, aproape de multe. Odată, după întoarcerea mea de la Cluj, Zăgrean a coborât la Universitate spunându-mi că tatăl lui e internat la un spital în apropiere. Poate acolo era...Tata mi-a adus de multe ori aminte de acest spital prin vorba Coţea, cum i se adresa căţeluşei noastre, botezată de mine Rita. Rita a fost şi ea un animal martir. Mi-au făcut-o cadou în decembrie 1992, puiuţ mic de corcitură de cocker negru. Am avut grijă de ea, am învăţat-o să îşi facă nevoile afară. Din nefericire mama a început să o îndoape, cum făceau şi cu mine când eram copil. Bietul câine a devenit diabetic şi oarbă şi a murit la scurt timp după moartea tatei în 2005 printr-o comoţie cerebrală. Cât timp trăia, tata îi spunea "Rita şi ea, tra la la la la la..." Nu m-am putut opune forţei destructive a mamei mele, am încercat în zadar să salvez bietul câine, să o conving să îi dea să mănânce mai puţin. Oamenii mă opreau pe stradă şi mă acuzau pe mine că am îngrăşat-o...Sufeream dublu. M-am chinuit destul când a făcut pui şi am spălat zilnic după ei, dar mama tot ţipa şi a bătut-o urât de tot cu o mătură pe Rita săraca. O singură dată Rita m-a muşcat când era probabil scufundată în vreun coşmar câinesc şi eu am încercat să o mângâi. Pe mama a muşcat-o de vreo trei ori. Iată, am scris câteva versuri simple despre ea în engleză, mai demult:

A Dog’s Fate

That woman had a heart of stones.
She gave her puppy sweets and bones.
Too many carrots, also raw potatoes,
Cucumbers, peanuts and tomatoes.

Years passing, grew a diabetic dog,
Those sad big eyes melted in fog.
Six puppies she delivered hardly,
Her master flogging her so harshly.

She was goodhearted after all,
Playing alone with her small ball.
And only once when she was cuddled
She bit that hand feeling befuddled.

She urinated on the floor,
That woman striking her once more.
A final stroke, her final plate.
Euthanasia was her fate.

Da, la spitalul Colţea am suferit mult, dar aşa a fost peste tot. La Colţea era un amfiteatru vechi cu scaune jerpelite ca în muzeele cu mobiliere din seculul 19 - începutul secolului XX. Era urât şi lugubru pe alocuri. Fereastra pe holul din din faţă era pictată cu culori vesele şi copilăreşti şi scria pe ea POVEŞTI ceea ce mi-a amintit de sufletul meu luminos şi faptul că oamenii mint că eu aş fi nebună. Garderobiera de acolo spunea ceva despre scosul de la naftalină când mi-a luat în primire haina mea neagră şi nu înţelegeam ce vrea. Acolo, ca şi în alte spitale, m-am apropiat uneori de pacienţi şi am făcut anamneze, aşa cum ni se cerea la început. Ulterior colegii m-au izolat din ce în ce, în timp ce ei aveau grupuri de discuţie între ei şi activităţi pe care nu le putema ghici, la fel cum nu puteam înţelege vorbele lor aberante uneori, cum am explicat şi voi mai povesti. Când luam interviuri sau examinam pacienţii eram plină de lumină dar şi milă şi dragoste faţă de ei, aşa cum o fi fost şi Cristos sau alţi sfinţi. Eram calmă, nu mă mirau şi nu mă speriau suferinţele şi mizeria lor. Gândeam numai de bine. Odată o pacientă a început să plângă în timp ce eu o întrebam diverse şi apoi Adina mi-a spus că i-a plăcut de mine cum îi spuneam pacientei că nu mai plângă...Am stat de vorbă şi cu alţii cu bucuria de a fi împreună cu alţi oameni, vă daţi seama că pentru mine era o adevărată sărbătoare de suflet. Oamenii vorbeau relativ uşor cu mine. Am văzut şi lucruri urâte acolo fiindcă erau fonduri puţine şi cearceafurile erau foarte vechi, zdrenţe aproape şi murdare, parcă uneori chiar lipseau....În aproape toate spitalele iarna era supraîncălzit, ceea ce îmi sporea chinul. Şi acasă dădeau iarnă de iarnă căldură monstruoasă, vă jur că erau 26-28 de grade Celsius în casă şi muream de căldură...m-au fiert ani de zile, după ce am suferit mereu sub 18 grade (până la 13 sau 14 grade) pe vremea lui Ceauşescu. Dar măcar de frig poţi să te aperi cu două-trei haine în plus. Tata însă spunea că principiul este "să pută dar să fie cald". Cum spuneam mergeam din ce în ce mai greu, parcă trăgeam munţii după gleznă şi cerul în cap. Odată m-au invitat singură într-o rezervă unde era un fotoliu miraculos şi chiar ciudat ca mobilier acolo, dar m-am aşezat că nu mai puteam. Mă simţeam ca o halcă de carne şi creier amestecate din care alţii storceau. Am avut senzaţia că era ca şi cum acolo în acea rezervă mă testau dacă am vreo putere de vindecare a unicei paciente, căreia i se administra o stimulare cardiorespiratorie...sau că mă storceau de vlagă şi mai tare fiindcă pacienta aceea era pe moarte sau foarte bolnavă...nici nu mai ţin minte dacă mai avea semne vitale, ştiu că mi-era tare, tare rău.

În alte spitale a fost şi mai rău, acela era doar începutul. De pildă la Fundeni, unde am făcut boli respiratorii. Eram din ce în ce mai lăsaţi deoparte, nimeni nu ne mai dădea explicaţii sau vreun ghid de cunoştere medicală în afară de cursuri şi nu ni se mai cerea nimic. Eu eram tot mai singură, ceilalţi se descurcau. Mă plimabm şi muream de plictiseală pe holul spitalului, chiar mi se cerea să stau pe hol proţăpită la garderobă şi să nu mă mişc de acolo. Dar era rău...Ceilalţi nu ştiu ce făceau. Odată însă mi-au făcut o figură urâtă tare. Unii dintre ei au spus vine Ora Z ca un fel de semnal înţeles doar de ei. Şi apoi brusc au dispărut şi eu am umblat disperată din salon în salon timp îndelungat, nu erau nicăieri. Înseamnă că erau uniţi împotriva mea, dar nu înţeleg ce aveau cu mine. Îmi fusese desigur rău, dar, fie că credeţi fie că nu, aşa a fost.

La chirurgie cardiovasculară, tot la Fundeni, am fost la curs. A fost interesant. Ni s-a spus că dacă dorim putem asista la operaţie pe cord deschis, dar trebuie costum special din cap până în picioare şi eu nu mă puteam schimba cu un singur picior. Tot la Fundeni, în corpul celălalt, am fost la curs la oncologie. Din ce în ce eram tot mai amărâtă, mă simţeam tot mai îngreunată în tot corpul şi tot mai izolată. Eram pusă să aştept ore în şir pe culoare, cu vreo colegă de serie care îmi punea întrebări paranoice, ciudate, despre viaţa mea. Când a trebuit odată să recuperez lucrările practice m-au pus să stau zile la rând într-un cabinet fără să fac nimic şi statul cu ochii în tavan dă dureri de cap mai mari. Dar, revin la cursul de oncologie. Atunci iar m-au izolat, încât la un moment dat rătăceam pe culoare în căutarea salonului unde trebuia să facem practică şi am rătăcit şi la ieşirea din spital pe culoarele destul de complicate şi printre lifturile defecte. Am constatat acolo că în curtea spitalului erau multe ciori negre, umpleau un copac la poartă, ceea ce mi s-a părut încă un semn că lumea umană şi arhitectura clădirilor şi arta medicală se leagă cu ecosistemul în mod mai larg. Cum am mai povestit, eu fusesem pasionată de filozofie şi teoria cunoaşterii în mod particular. Începusem de pe atunci încă să trăiesc o stare integrativă a conştiinţei, ceea ce mă ajuta prin suferinţele pe care le trăiam. Mai mult decât atâta, chiar şi profesoara de la oncologie era o femeie cioară (nu ţigancă), îmbrăcată în negru şi cu un aer de zburătoare neagră. Când mă întorceam spre casă cu un taxiu, împreună cu o colegă din altă grupă şi cu voce rea şi ascuţită ca Ana Maria aceea de la începutul facultăţii, ea vorbea cu taximetristul că nu înţelege de ce în ziua de azi există atâţia omaeni care uită de cele sfinte şi mai ales că în ziua de azi nu mai sunt oameni cu teamă de Dumnezeu. Probabil că eu, fiindcă mereu aveam simţul observaţiei şi eram lucidă, observasem că taximetristul avea aparatul de taxat fixat la un tarif dublu, ceea ce nu scria pe taxi şi apoi am coborât amândouă după ce am intrat pe Colentina. Pe mine mă iritau vorbele ei...

La spitalul municipal (universitar de urgenţă) mi s-au înâmplat mai multe lucruri ciudate. Odată intram prin curtea facultăţii şi nişte femei de serviciu care spălau geamurile m-au întâmpinat cu vorbele "de ce pentru unii se poate şi pentru alţii nimic", ceea ce m-a întristat legat de soarta mea. Dar vreau să ştiţi să eu am refuzat mereu ideea de "soartă". Prefer ideea de noroc şi aleatoriu, chiar ideea că Dumnezeu joacă zaruri câteodată. Soartă e un cuvânt care implică o ordine prestabilită şi în cazul meu singura cruce pe care o aveam de purtat era sărăcia din copilărie plus faptul că fusesem crescută ca micuţa Nell în mod metaforic într-un Magazin de antichităţi. Credeam că prin muncă susţinută voi învinge aceste auspicii nefavorabile. Şi credeam mult de tot în lumina virtuţilor bunătăţii şi iubirii faţă de semeni. Şi mereu am fost aşa. În altă zi urcam cu liftul şi liftiera vorbea tot în "lumea lor" cu ceilalţi (expresie pe care am folosit-o des şi o voi mai folosi), spunea că "noi suntem de vină că am adus Pământul prea aproape de Soare". Această astro-logie de doi bani mi s-a înfipt ca un pumnal în memorie, fiindcă ştiţi şi dvs., există o umbră a Pământului în timpul eclipselor de lună....şi fiindcă totul se învârte mult prea iute în univers şi avem chipurile o metodă de a opri timpul circulând pe orbita terestră. Tata avea obiceiul să îl citeze pe Arhimede "daţi-mi un punct de sprijin şi voi învârti Pământul" şi mai spunea în mod misterios că odată ce Armstrong a ajuns pe Lună chipurile s-ar fi speriat de ceva ce a văzut, dar nu a spus ce era acel lucru sau afirmaţiile lui au fost trunchiate. Ce o fi văzut el? mă întreba al meu tată retoric. Tatălui meu îi plăceau misterele gen triunghiul Bermudelor sau Insula Paştelui, după cum poate vă puteţi da seama...iar mie nu.

La ortopedie mi s-a întâmplat unul dintre cele mai triste lucruri: mă plimbam într-o doară prin saloane şi într-unul erau înghesuite ami multe femei, unele aproape sănătoase în aparenţă, altele bătrâne şi decrepite, de mă întrebam ce caută tocmai la ortopedie. Atunci una dintre femeile bătrâne, aşezată lângă uşă, a început să se scarpine ritmic şi mecanic la păsărică şi spunea încontinuu "cine mă jefuieşte?" Aş fi vrut să fi fost oarbă în acele momente...Mai rău decât atât, după ani, adică în ultimii 3-4 ani din viaţa mea, uneori am fost oribil mâncată şi eu sexual şi făcută să mă scarpin în timpul somnului...ba uneori m-au scârbit fâcându-mă să mă frec tot în timpul somnului.

Tot în acelaşi spital am ajuns, după diverse aventuri, la barul-cofetărie de sus, urcând scări laterale. Acolo vânzătoarea era numai lapte şi miere aranjând pe o tavă multe cupe cu îngheţată şi în fiecare era înfipt câte un steguleţ al diferitelor ţări. Îngheţată politică, aţi mai văzut oare aşa ceva? Repet, nici în perioada în care urmăream ştirile eu nu am fost un om cu idei "politice". Dar mie mi-era tot mai rău şi odată i-am convins pe ai mei să mă ducă la spitalul de urgenţă Floreasca (cel mai bun spital din experienţa mea, pentru mine personal) fiindcă mă umflasem foarte tare la abdomen şi nu mai încăpeam în nicio pereche de pantaloni şi mi-era şi tare rău şi frică...vărul meu Cosmin spunea că sunt grasă doar, dar atunci nu mă îngrăşasem încă. Mi s-a întâmplat asta de multe ori, dar atunci era oribil, probabil după povestea de la gastroenterologie. La spital mi-au făcut radiografie abdominală (eram umflată rău) şi mi-au spus că nu am decât gaze pe colon. Eram deja în perioada din facultate când am început să cutreier pe la diverşi medici specialişti pentru diverse simptome...

Încă vreo câteva mărunţişuri din facultatea de medicină ---poate vă întrebaţi ce mi-a plăcut mai mult, dacă mi-a plăcut ceva? Hm, da...am o carte de imunologie şi mi-a plăcut şi cursul de imunologie poate cel mai mult. Cursul care mi-a plăcut cel mai puţin a fost parazitologia. Desigur nu mai ţin minte nimic, în urma torturilor din partea unora asupra mea în ultimii ani...Cât despre colegi, m-au chinuit destul, totul a fost izolare şi tortură cum spuneam la începutul povestirii. Adina era uneori surprinzătoare, de pildă atunci când a spus brusc odată "Am citit Mizerabilii", carte pe care eu o apreciez mult, da, îndrăznesc să spun că e o capodoperă, chiar dacă e tristă. Mai era un cuplu mai deosebit de studenţi cu mine în grupă, pe care îi ţin minte de la cursul de fiziopatologie de la spitalul de psihiatrie. Aceşti studenţi vorbeau odată la studiul EKG despre două zaruri aruncate (şi eu îmi aminteam pe moment de mine şi Luiza sau de mine şi Zăgrean) şi despre răstignirea omului prin electrozii plasaţi pentru EKG, expresie care fusese gândită şi de mine printre mulţi alţii probabil. Cert e că acei doi studenţi, al căror nume l-am uitat, au fost cei mai apropiaţi dintre toţi de ceea ce gândeam eu, dar nici prin vis nu îmi trecea că ar exista vreun fle de "telepatie" sau întrepătrundere sau interinfluenţă clară a sferelor mintale a doi oameni oarecare. Tot pe ei i-am întâlnit la facultatea de medicină lângă clădirea bibliotecii din curte, când spre marea mea tristeţe a trebuit să merg să îmi lichidez fişa de la bibliotecă...pentru mine fusese prea târziu, totul prea târziu.

Continuare în partea a XXII-a