Este un lucru pe care am omis să îl povestesc într-unul din capitolele anterioare. După ce m-am întors la Bucureşti din nordul ţării, după povestea de la Lăpuş, nu mi-a mai venit ciclul menstrual. Nu mai ştiu cât am aşteptat, o lună sau două, cert e că eram speriată că sunt gravidă şi atunci m-am dus desigur la Zăgrean la facultate, fiindcă nu găseam nicio altă soluţie. Nu ştiam ce să fac. Nu fusese vina mea, nu aveam alt sprijin. Zăgrean mi-a explicat ceva despre situaţia în care sarcina este "tânără" şi m-a întrebat insistent dacă vreau într-adevăr să renunţ la sarcină dacă sunt gravidă. Eu i-am spus desigur că da, fiindcă nu puteam fi gravidă în timp ce luam medicamente psihiatrice (aşa mi s-a spus) şi fiindcă stăteam cu părinţii, care erau oricum groaznici. Zăgrean mi-a dat nişte sfaturi (ce să cumpăr pentru test de sarcină parcă) şi m-am întors acasă. Spre marea mea uimire, brusc mi-a venit ciclul menstrual, dar, spre deosebire de alte dăţi, era extrem de abundent...m-am gândit că fusese un fel de chiuretare. În ultimii ani şi chiar azi, cineva îmi sugerează că asta l-a convins definitiv că eram proastă, fiindcă efectiv nu puteam rămâne gravidă, fiindcă avusesem ciclul cu puţin înainte de călătoria acolo. Eu nu eram proastă, pur şi simplu nu aveam cum şi de unde să ştiu! Eram încă tânără. Când eram în clasa a XII-a la meditaţii la Zăgrean, el ne sugera mereu să îi punem întrebări legate de manualul de biologie. Eu ţin minte precis că îi puneam multe întrebări şi chiar mai am dovada şedinţei de meditaţii despre aparatul reproducător, unde, ca de obicei, i-am pus toate întrebările posibile legate de ceea ce nu înţelegeam din manual. Una din întrebările mele a fost de ce scrie în carte că sângerarea menstruală creează condiţii optime pentru grefarea ovulului fecundat, fiindcă exact aşa scria şi nu mi se părea logic. Zăgrean m-a lămurit buştean. Tot atunci sau la altă şedinţă, el ne-a explicat că a văzut un film documentar deosebit despre ovulaţie şi culmea, când am făcut biologie celulară, ni s-a proiectat poate acelaşi film deosebit. Oricum, eu nu am fost proastă. Din viaţă nu aveam cum să ştiu cum se fac copiii sau când e femeia receptivă sexual, iar în cărţi nu scrie absolut nimic clar. Un alt fapt clar, dar misterios pentru mine, a fost că în timpul iubirii faţă de Zăgrean, în primăvara lui 1989, mie îmi venea ciclul în mod constant exact la trei săptămâni, dar atunci nu m-am speriat, fiindcă aveam încredere în Zăgrean. Nici atunci nu aveam ce face.
În afară de acel film de la biocel, a mai fost un altul care m-a lovit, şi anume că la Amfiteatrul Mare se proiecta filmul Călăuza, la fel cum fusese în iarna lui 1988, când Zăgrean mă invitase să merg la facultate să îl văd. Profesorul de biologie celulară era un om grosolan, un fel de urs. I se spunea Macrofagul, aşa mi-a zis cineva. De obicei, dacă întâmplător notele mele erau nemeritate (mai mari sau mai mici cu puţin) nu contestam rezultatul. Însă la examenul de biologie celulară am scris perfect sau aproape perfect, cum mi s-a întâmplat la aproape toate examenele din anii I şi II şi chiar III. Şi el mi-a dat 6. Atunci a trebuit să merg să îmi contesc nota, împreună cu alţii. El a recunoscut că era corect, mi-a subliniat nişte greşeli minore şi apoi, spre marea mea mirare, mi-a spus "Doamne să fii bun şi drept". Era ceva ciudat, o expresie de intronizare, dar bineînţeles, problemele mele au fost mult mai grave ulterior.
Zăgrean m-a uimit odată pe holul facultăţii, în timp ce eu mai ascultam încă BBCul, fiindcă a apărut în calea mea cu o sacoşă cu steagul SUA şi în mod straniu m-a salutat. Eu nu i-am răspuns, fiindcă nu uitasem că el mă izgonise din facultate violent de două ori şi rămăsese înţelegerea că nu îi voi mai vorbi niciodată. Eu oricum nu puteam ghici ce în mintea lui. Ceea ce m-a atacat şi mai mult a fost faptul că unii colegi parcă mă tratau drept nebună legat de idei politice, ca şi cum ei credeau că sunt idioată sau emoţional prea ataşată de politică. În realitate eu credeam atunci că ei sunt tot "în lumea lor" ciudată şi că alţii îi făceau să creadă prostii, nu neapărat legate de mine, deci credeam că erau cumva nebuni. Într-un fel erau. Eu nu mă simţeam personal atacată, nu credeam că ei mă vizează pe mine. Observam zilnic că mă respingeau, dar credeam că e din cauză că sunt mai bătrână decât ei. Mă loveau anumite coincidenţe legate de viaţa mea, dar nu de mine personal, ci repetarea unor fapte de circumstanţă, de exemplu cuvinte ale părinţilor mei (niciodată ale mele), cum mi se întâmplase şi la masterul de la psihologie. Acest lucru mă rănea şi mi-era greu să îl explic. Nu m-am gândit niciodată la "telepatie", am crezut că acele vorbe circulau în societate, dar eu nu ştiam, fiind izolată. Mă gândeam că Zăgrean fusese poate sursa lor sau cineva din cei care mă urmăriseră prin microfoane în anul 88-89. Repet, pe vremea aceea fusese o adevărată "psihoză" legat de microfoane, cel puţin în jurul meu. Un alt exemplu a fost la Colţea la radiologie, unde am fost scoasă la panou şi încercam să răspund cât mai bine şi colegii au început să râdă ceva legat de Golful Persic şi alte aspecte colaterale. Era din câte ţin minte lidera grupei Adina, care era prietenă cu Ştefan. Nu a fost singura dată când m-au atacat aşa, dar am uitat diverse amănunte. Un lucru care m-a rănit la gastroenterologie a fost că ei aveau lumea lor împreună cu medicul de lucrări practice şi vorbeau aberaţii care mă iritau în prezenţa mea (fiindcă eram deci respinsă şi singură efectiv) de exemplu medicul spunea "când eu am fost paraşutat în ţara asta..." sau sugera că el era un fel de militar şi trecea salutând în băşcălie pe la casa ei şi casa lui, ca şi cum vorbea de un cuplu ciudat. Studenţii se distrau şi adăugau şi ei lucruri aberante. De exemplu "eroi au fost eroi sunt încă şi-or fi cât neamul românesc" i-a amuzat copios. Tot la gastroenterologie am început să mă simt tot mai rău, cum vă voi explica. De-a lungul anilor III-V am început să simt din nou o ameţeală ciudată, continuă, nu neapărat durere. Corpul tot mi-era tot mai greu şi făceam eforturi mari să merg în echilibru (parcă eram beată), era ca şi cum începusem să car în spinare toate bolile şi pacienţii studiaţi la facultate. Această presiune a crescut tot mai mult. La cursul acela am fost lovită oarecum de ideea unei paciente care discuta cu profesorul, plângându-se că pe soţul ei "l-au făcut legumă". Poate mi-era şi mie frică puţin. Atunci am fost "atacată" în aşa mod încât am crezut că mor. Acasă, într-o seară, a venit naşu la noi în vizită şi a început să vorbeacă cu părinţii mei despre "viaţa de după moarte", zâmbind. În acelaşi timp a adus o cutiuţă mică cu un trandafir pe capac. Eu, speriată de ce era la facultate şi de vorbele lor, am deschis-o. Era goală. Seara am început să mă simt rău şi tata a urlat către mama "du-te în pat femeie că vine toată aia peste tine". Mama l-a ascultat şi el a rămas pe canapea ţinându-se de sex. Eu m-am târât în camera mea. Era un val imens care venea oribil peste creierul şi corpul meu. Era ceva care mi-a intrat în creier şi mi-a ocupat toate ariile conştiinţei în timp ce trupul îmi înţepenise. Îmi rămăsese un singur firicel de lumină, simţeam că întreaga conştiinţă mi-era redusă la un fir ca prin gaura cheii. Şi atunci am încercat să mă ţin de acel fir. Şi să îmi controlez respiraţia fiindcă îmi aminteam că aceia de la BBC spuseseră odată "whatever happens, don't forget to breathe". În acelaşi timp, fiindcă mă temeam că voi muri am luat o bucată de hârtie şi am scris cu majuscule pe ea BINE, PACE, ARMONIE, NEVINOVATĂ şi mi-am pus-o pe piept. Şi am închis ochii. Când m-am trezit, eram pe jumătate moartă. Chiar atunci au ieşit unii oameni pe stradă (locuiam la intersecţia Moşilor cu Popa Petre) şi străzile erau pustii şi unul urla: "foarte bine c-aţi făcut curăţenie!".Mi-am revenit foarte greu, dar numai parţial, a durat câteva luni. A mai fost un al doilea atac, dar mai redus ca intesitate. L-am rugat pe medicul de la lucrări practice să îmi dea un tratament. Parcă mi-a dat ceva, parcă m-a trimis la altul, nu mai ţin minte. Oricum aveam anumite repercusiuni digestive neplăcute. La examen nu am mai fost în stare să mă concentrez, nici la examenele ulterioare.
Tot în perioada cursului de gastroenterologie (dar şi înainte), vărul meu Cosmin, care era student la academia de poliţie mă cam chinuia. Stătea uneori în camera alăturată mie şi de acolo se auzea tot ce vorbea. Şi exact atunci vorbea mult la telefon, ore în şir şi mă apuca o durere de cap nopţile şi din cauza lui şi ameţeala creştea. Bineînţeles m-am dus şi l-am rugat (parcă) să fie mai politicos (în definitiv se putea duce în altă parte) dar rămânea pe scaun acolo şi am notat la sfârşitul caietului meu de gastroenterologie, deci probabil în acea perioadă, că mă cam deranja şi spunea lucruri aberante gen "în camera de dincolo a mai rămas unul singur". Şi eu eram în camera de dincolo... Dar, să vă spun povestea dulce-amară despre Cosmin. Fiind cu 9 ani mai tânăr ca mine, am avut şi eu grijă de el când era mic, încă de când era bebeluş şi am ţinut mult la el. Când era bebeluş mă trăgea tare rău de păr, cum fac mulţi copii mici. Când era mic, a fost un copil tare răsfăţat, fiind băiat era lăsat să facă ce voia, spre deosebire de mine. A învăţat să călărească de mic. Îmi cerea mereu să îi spun poveşti cu cai şi cu împăraţi şi eu inventam poveste după poveste. Şi multe jocuri. Odată mi-a strigat că eu sunt ca o veioză, ca şi cum aş fi luminat sau ştiu eu ce şi mama lui l-a certat. Atunci nu l-am înţeles, altfel înţelegeam copiii. Îmi plăcea să mă joc cu el şi ţineam mult la el, cum am ţinut şi la surioara lui Irina, care aproape că putea să îmi fie fiică. El a vrut să devină poliţist şi a venit în Bucureşti pentru meditaţii cu doamna Gogolan, profesoara mea de română, Tanţa de care am povestit. Şi meditaţii la istorie. Am fost împreună cu el la un bar pentru un suc, chiar visavis de fostul meu liceu, şi, pe vremea aceea era politicos şi vorbea frumos cu mine. A intrat la facultate şi a stat o vreme la internat şi o vreme la noi acasă. Mama mea avea grijă de el, îi spăla hainele, îi dădea mîncare cu noi la masă. Pe la spate mama se cam enerva după un timp că el era cam nesimţit (ceva probabil legat de haine)şi odată am înregistrat-o în timp ce făcea o scenă. Ca amintire şi vagă dovadă despre nervii mamei. Dar muncea şi pentru el, e drept. Cu mine el a devenit tot mai rece şi râdea uneori de batjocurile tatei asupra mea sau vorbele lui urâte legate de mama (tanti Luci dă din buci -- zicea tata). Dar tata vorbea urât de mama numai în prezenţa lui Cosmin. A venit şi la spitalul de psihiatrie să mă scoată după ce am rămas fără picior, împreună cu tata şi naşu şi râdea de gluma naşului că eu trebuie să învăţ să desfac picioarele, când am spus că nu pot desface picioarele datorită traumatismului. A fost totuşi vina mea. Eu am provocat gluma. Tot atunci am simţit nevoia să îi spun că e şi morgă în spital şi el s-a prefăcut mirat. Oricum era clar că ascultă de convenţiile sociale de izolare şi batjocură asupra sclavilor psihiatrici. El avea nu ştiu cum foarte mulţi bani, multe haine scumpe şi multe minute pe telefon mobil scump. M-a chinuit cu conversaţii interminabile, de mă durea capul. Căuta nu ştiu ce protectori (aşa zicea) să avanseze profesional în Bucureşti. La un moment dat am simţit nevoia să îl avertizez şi i-am povestit câte ceva despre viaţa mea şi i-am spus că şi tatăl lui m-a lovit. Până atunci era inexpresiv, ca şi cum nu avea milă sau înţelegere deloc dar în acel moment s-a enervat şi mi-a spus tăios foarte că el nu suportă să audă despre tatăl lui nicio vorbă rea şi m-a dat afară din dormitorul părinţilor mei, unde stătea uneori în pat. Desigur puteţi spune că omul rănit trebuie doar să se omoare în tăcere, dar puneţi-vă în locul meu...Tatăl lui mă iritase odată în anul 90 parcă când am fost la ei în vizită la Sibiu şi era aprins televizorul cu diverse discuţii sau ştiri şi el mi-a spus în mod paranoic şi absurd, cum mă loveau mulţi, că "ne pare rău Cristina, dar trebuie să ne înţelegi, trebuie să mergem cu ăştia de acum înainte." Nu am înţeles ce voia să spună, fiindcă eu nu eram un om cu care ei să fi mers înainte, şi nu aveam legătură cu politica, cred că era nebun. Cel puţin temporar, aşa credeam eu atunci, dar intrase în aceeaşi ţesătură a celor care mă voiau batjocorită şi mereu se purtau anormal cu mine. Este adevărat că după 89 părinţii lui Cosmin nu s-au mai purtat la fel de frumos cu mine. Dar m-au primit în vizită la Sibiu de câteva ori, recunosc. Şi faţă de alte rude ei totuşi au mai avut o oarecare relaţie cu mine. Cosmin nu a mai vorbit cu mine deloc. La înmormântarea tatei în 2005 el m-a mirat prin vorbele "asta nu mai e a noastră", legat de casa în care copilărisem. Şi nu înţelegeam deloc de ce se erijează el în calitate de stăpân al casei. Atunci era logodit. Părinţii i-au cumpărat apartament în Bucureşti. S-a căsătorit şi a plecat cu soţia la Sibiu. A avut un copil (băiat) şi a emigrat în SUA. Pe mine nu m-a mai căutat şi mi-a frânt inima fiindcă nu mi-a trimis niciodată nici măcar un sms de sărbători sau de ziua mea. Toţi m-au părăsit şi prin aceasta toţi mă omoară indirect. Măcar un sms dacă nu o felicitare...Verişoara mea Irina m-a lovit poate fără voie la înmormântarea tatei spunând "ea nu a avut nicio vină" referitor la mine. Nu am înţeles la ce îi umbla mintea. Era ceva absurd ca toate celelalte. Ea a fost mai drăguţă cu mine decât fratele ei, fiindcă ne întâlneam la mama la Voluntari. Nu venea la mine, nu îmi telefona, nu îmi trimitea sms sau felicitări...cel puţin în ultimii mulţi ani. Mă jucam cu ea când era mică. Ea ţinuse minte mulţi ani un joc din perioada în care făcusem meditaţii cu Zăgrean, ceea ce m-a speriat. Ea avea numai 2 ani şi jumătate, mă gândeam cu groază că poate el o influenţa sau faptul că el venea peste mine în nopţile acelea. De vreun an doi ( nu mai ştiu cât) a emigrat în Spania. Suferea de o boală gravă de colon, dar a făcut tratament. Azi, 19.04.22. Am observat că cineva a umblat la această postare și a scris că Irina a emigrat în Spania. E exclus ca eu să fi scris așa ceva, eu nu am scris decât adevărul. Din păcate ei sunt foarte porci - strică ce am scris eu și nu mă lasă să corectez nimic,fiindcă mi-au șters butoanele de editare și accesez foarte greu postările.
Continuare în partea a XX-a
Gândiţi-vă la toate bucuriile unei inimi clare şi bune cum a fost a mea, deschideţi-vă inima către Dumnezeu, către iubire şi aduceţi adevărul şi frumosul în gândurile voastre! Viaţa mea a fost complet nevinovată şi pură, spuneţi adevărul despre un om cu drag de lume şi oameni cum am fost mereu! Dăruiţi-mi viaţa că şi eu am dăruit mult altora! Gândiţi-vă ce frumos va fi să dormiţi cu gândul curat şi pace în suflete şi conştiinţa curată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...