Mă sinucid altă dată

Un text al meu mai vechi, care a dus la oprobriu public cu ideea absurdă că eu aş face "apologia sinuciderii". Întreaga mea viaţă a fost împotriva sinuciderii şi acest text la fel, fiindcă aşa mă educaseră. În general am gândit pentru viaţă şi împotriva sinuciderii într-un mod frumos aproape întreaga viaţă. Chiar în acest moment mă lovesc nişte porci cu ideea că ei au inventat că eu am delir. Eu nu înţelesesem la început că sinuciderile sunt tot crime, dar mai abjecte...Chiar şi după ce am înţeles, tot am gândit pentru viaţă.

Ştiţi când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu faci asta...în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva. Era unul dintre acei bărbaţi interesanţi, despre care te întrebi dacă se plimbă ori dacă într-adevăr au vreo întâlnire cu o persoană interesantă. La fel ca bărbaţii singuri din parcuri care citesc ziarul sub copaci în floare. Ei de obicei poartă pălărie. Cel puţin azi pot spune că eu am fost mereu anostă şi nici un bărbat nu m-ar fi invitat într-un sangrila al lui cu pian demodat şi ceai aburind în ceşcuţe de sticlă. Atmosferă vintage peste iarba verde de acasă, cam aşa am fost eu. Ca un martini cu piper în loc de lămâie. Nu contează numai faptul că eram dintr-o familie săracă, mai contează şi faptul că îmi plăceau pălăriile şi proza lui Barbey d’Aurevilly. După ce am rătăcit prin Cluj căutând în zadar o intrare liberă la vreun concert de orgă, am intrat în librăria din centru şi mi-am cumpărat o biblie. Eram aşa fericită încât am lipit pe coperta interioară timbre cu madone de Rafael.

Când un sinucigaş nu mai vrea să îşi poarte crucea groparii bat clopotele, brutarii bat aluatul mai tare, mamele îşi bat copiii şi în general toţi, lume bună sau nebună, bat toba. E ştiut că unii au vorba că bat încă un cui în sicriu. Uneori viaţa chiar mi se părea închisă într-o cutie (imagine prea demodată pentru o minte competentă), dar încă transparentă. Un lemn străveziu, nu o cutie de sticlă. Nici cutie de iluzionist. Astfel că eu am ajuns să bat mereu în lemn, chiar şi după ce îmi spun rugăciunea la culcare. Nu m-am rugat pentru duşmanii mei fiindcă nu am crezut vreodată că am duşmani. Dar ce fraged amăruie era încă lumea când eu mai spuneam iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. E scris că îngerii nu ridică sinucigaşii la cer, eu îndrăznesc numai acum să fiu eretică să spun că nu e aşa. Uneori îi ridică, alteori nu. Depinde cât pământ a răbdat omul în spinarea lui. O cruce de lut cleios care creşte ca luna pe spatele unui elefant împovărat. Nu-i plâng oamenii pe sinucigaşi fiindcă nu se iartă pe ei înşişi. Şi mai îndrăznesc să spun: eppur non si muove. De ce oare Doamne au revoluţionat sistemul nostru solar amărât? Şi de la cine a luat arginţii Galilei?

Duceţi-mă la cinemateca din nou, să văd iar corabia Calypso şi aventurile bătrânului Cousteaud, să navighez iar cu corabia lui Onedin ori cu vreo altă arcă. Orice, dar nu Corabia nebunilor sau Titanicul. La teatru nu mai pot merge demult, fiindcă spiritul meu histrionic inhibat refuză să se autoaccepte. Şi dacă mor nu-mi lipiţi timbru pe frunte, nici măcar cu madonă.

4 aprilie 2014

De mai multe ori în ultimele zile, în timp ce scriu aceste povestiri perfect adevărate despre viaţa mea din nou, unii porci intră mereu peste gândurile mele cu ideea "fii pe pace, că nimeni nu o să înţeleagă. " Deci mereu mă ameninţă cu moartea, şi ei spun, la fel ca ăia în engleză, că trebuie să mă omoare şi să muşamalizeze totul. Unii în engleză intră mereu cu ideea "cut", adică "taie", ca şi cum ar tăia din ceea ce povestesc eu, sau poate altceva, nu ştiu. Alţii au intrat pentru a n-a oară că "ai diabet proasto şi ăia nu vor să recunoască". Dacă e aşa, pot fi cinci motive principale:
- unu: nu vor să recunoască fiindcă ei sunt vinovaţi că m-au masacrat cu torturi enorme şi medicamente care pot induce diabetul sau cancerul, deşi am fost un om normal şi fără greşeală,
- doi: nu vor să recunoască fiindcă îmi vor răul, să fiu distrusă şi să mor, să fiu chinuită şi mai mult cerebral şi trupeşte, voi enumera mai încolo tot ce mi s-a întâmplat în ultimii ani,
- trei: nu vor să recunoască fiindcă pensia de handicap pentru diabetici e mare şi mi-ar fi permis o viaţă relativ bună şi ei au vrut să mă tortureze în sărăcie lucie şi chinuri de foamete în ultimii 4 ani, pentru picior amputat nu se dă nimic dacă e protezat (adică doar 35 de lei, hrana pe o zi sau două,)
- patru: nu vor să recunoască fiindcă astfel oferă distracţie oamenilor răi pe stradă când ies şi eu câte puţin în jurul blocului, unde străinii de loc curg în valuri barbare şi mă scuipă că eu sunt "grăsime afumată" sau cum spunea femeia de ieri, care mi-a şi urlat în ureche, că ea intenţiona să mă ajute să slăbesc, de aia şi-a bătut joc de mine la pizza,
- cinci: nu vor să recunoacă adevărul pentru că dacă eu aş afla că aşa ceva e sigur adevărat oricum mă sinucid, fiindcă ei mi-au dat acest diabet fără vină din partea mea şi fiindcă vreau copil şi merit să îl am şi altfel mor, cum am spus din 84, era mai bine să am copilul mai devreme, dar ei mereu mi-au zis că libertatea nu se poate pentru mine.

Adaug că şi ăia în limba engleză îmi tot spun "şi au lăsat o diabetică fără tratament?!". Menţionez că eu am fost la medici mulţi încă de la primele simptome, care au început cam acum 13 ani. Ar mai fi un motiv, al 6-lea, că am fost studentă la medicină timp de aproape 5 ani şi ultimul curs pe care nu am mai putut să îl termin cum voi povesti era chiar diabet şi boli de nutriţie.

Am găsit un cântec azi, îl pun aici, ..e vorba de faptul că toate în univers de fapt se leagă între ele...cum a fost şi viaţa mea faţă de rest, chiar dacă eu eram izolată. M-au impresionat cuvintele despre stele şi viaţa omului, melodia nu îmi place.