partea 3 - abdomen și pelvis, E

Azi, 3 iunie 2020, continuu povestirea.

Deci, la urgență au vorbit cu mine în genul ”vă știți...” fiindcă au vrut să lase impresia de lipsă de politețe sau poate că au vrut să mă facă să simt repulsie față de ei, mă gândeam că poate că numai așa se poate face tratamentul medical, dar poate că nu e așa, poate că era un sruplus de impolitețe și violență (cu sonda) care nu era necesar.

Furosemidul parenteral nu a produs o creștere a fluxului de urină, oricum luasem și eu acasă pastile și nu au avut efect. La ecografie rinichiul și căile urinare erau normale. Doctorița tânără care mă trata spunea că nu înțelege de ce nu formez urină. A venit și un coleg al ei din alt salon, un tânăr cu cercel în ureche, care a luat-o pe după umeri când ea spunea că ”nu pot să-i dau de cap doamnei” și el a spus că nu are ce reproșuri să își facă, fiindcă a făcut tot posibilul să mă ajute. Astfel încât dimineața am fost trimisă acasă, fiindcă, spuneau ei, acolo era spital de urgență și eu sufeream cronic, deci nu mă puteau primi. Eu nu am înțeles ce vrea să spună, findcă această tulburare – oligoanurie – se instalase brusc. Am ajuns amărâtă și după nesomn și tot simțindu-mă rău acasă. Doctorița mi-a spus că pot încerca la alte spitale – mi-a spus 2-3, cum ar fi Sfântul Ioan. Continuam să nu urinez.

La spitalul Sfântul Ioan am mers peste câteva ore, sperând că mă vor interna atât cât să pot urina din nou. A venit cu mine acolo și Carmen, asistenta de la psihiatrie, eu neavând pe nimeni în cazul în care m-ar fi internat. Dar știam deja că această Carmen se opusese internăriii mele când îmi era rău și se purta dominator și cu minciună etc. Bineînțeles, ca întotdeauna, am sperat ceea ce era bun. Dar intrase unul peste mintea mea cu ideea că ”vezi, totul se poate pentru alții, pentru tine nimic”.

Am așteptat mult timp în afara spitalului la camera de gardă și alți pacienți care au venit după mine au intrat înaintea mea, nu știu după ce criterii. Oricum nu urinam și mă simțeam rău. Am ajuns în sfârșit la o doctoriță de serviciu acolo și am explicat. Mai întâi am făcut din nou ecografie și a reieșit clar că aveam doar 100 ml uirnă în vezică – și au apăsat pe abdomnenul meu întrebându-mă dacă simt vreo senzație de micțiune și am spus că nu, nu simțeam. Mi-au spus că nu e o problemă urologică și că pur și simplu rinichiul nu formează urină, ceea ce poate fi din cauza unei tulbrurări metabolice. Calculii renali și nisipul de la ecografiile din 2017 dispăruseră poate? O asistentă îmbrăcată în negru, fără halat, a venit să îmi pună o perfuzie cu ser fiziologic. Apoi am așteptat să se termine perfuzia și apoi a venit din nou Carmen și mi-a spus ”hai să plecăm” și eu eram nedumirită din nou de atitudinea ei posesivă, autoritară. A intrat altul cu ideea că ea, ”Carmen tot timpul vrea să îți înfrângă cerbicia”, deși niciodată nu am avut cerbicie. Ar mai fi de notat că pacienții din salon se purtau ciudat, poate fiindcă voiau să mă urmărească ca pe o scenă, sau poate erau doar bolnavi care îmi întorceau spatele. Apoi a intrat altul cu ideea ”v-am spus să nu amestecați cazurile psihiatrice cu cele medicale.” Eu speram încă să fiu ajutată cumva. Mi s-a recoltat sânge din nou pentru analize cu rezultatul rapid. În sfârșit, medicul a venit la patul meu și mi-a spus să plec de acolo, fiindcă nu au cum să mă trateze, fiindcă rinichiul și căile urinare sunt sănătoase. Mi-a spus că apa pe care o beau nu duce la micțiune, fiindcă trece toată în țesuturi. Că ar fi o tulburare metabolică. Mi-a dat două trimiteri – la psihiatrie (ea a scris o minciună, că probabil am neglijat tratamentul psihiatric, când era clar că nu mint că l-am luat zilnic) și la endocrinologie. Eu îi puneam întrebări și ea se ascundea în spatele asistentei în negru, încât nu îi puteam vedea fața. Au intrat unii cu ideea că ei ”își ascund rușinea”cum pot. Altul m-a șocat puțin cu ideea că ”Zăgrean și Ana (soția lui) s-au despărțit sau se vor despărți.” Și m-am mirat, fiindcă la Zăgrean nu m-am gândit aproape deloc după ce am intrat la facultatea de psihologie, nu înțelegeam de ce unii mă văd asociată poveștilor despre el. La plecare am vrut să mai schimb câteva vorbe cu doctorița și am observat că iar îmi curge mult sânge de la mână pe dușumea (din cauza perfuziei) și cineva a spus în gândul meu că asta înseamnă vărsare de sânge nevinovat.

Ajungând iar acasă, mama a telefonat la spitalul de psihiatrie, ca să încerce să mă interneze, la aceeași doctoriță Constantinescu Silvia, prin trimiterea de la Sfântul Ioan. Nu a reușit și am impresia că nu a găsit-o pe acea persoană.

Am uitat în cât timp am început să urinez din nou. Medicul de familie mi-a prescris Apuretin. Am fost apoi la câteva consulturi în rețeaua de sănătate Regina Maria, aproape de facultatea de medicină, la un sediu din Cotroceni. De data asta ei primeau, în funcție de fonduri (așa se spune) și pacienți fără plată, prin casa de asigurări de sănătate București. Prima la care am fost a fost o doctoriță endocrinolog cu nume străin ”Dyachenko” sau așa ceva, veți vedea pe acte. Am fost la ea după ziua aceea cu multe ore de dureri oculare, deci eram încercănată și se vedea clar un ochi mai mare decât altul – exoftalmie, cum a spus ea.

Ea mi-a recomandat analize ale hormonilor – dintre care câteva nu le-am putut face, fiindcă nu erau gratuite. Am făcut restul și a reieșit că aveam o doză foarte mare de prolactină, pentru care nu mi-a prescris nimic, dar mi-a dat trimitere pentru diabetologie și ginecologie. La diabetologie am fost consultată și s-a observat că mereu aveam valoarea glicemiei maimare decât normal, la toate analizele din trecut. Mi s-a dat să fac analiza pentru hemoglobina glicozilată și e ieșit o valoare de limită și doctorița mi-a dat diagnosticul de prediabet și recomandări pentru dieta alimentară – pentru care eu tot nu aveam bani și nici energie suficientă. Mi-a spus că analiza trebuie repetată în decembrie 2018, dar nu am mai putut merge acolo. La ginecologie era tot o femeie și a fost oribil. Eram trimisă chipurile pentru concentrația mare de prolactină. Ea m-a întrebat dacă am avut contacte sexuale de curând, așa cum întreabă ei mereu și am spus că nu, devreo 30 de ani, dar de fapt nici atunci nu fusese act sexual propriu zis (asta nu i-am spus). Ea a închis ușa cu cheia și mi-a cerut să mă dezbrac într-o debara și să vni la ea cu un halat transparent și papuci albi – papucii desigur mici și halatul absolut inutil și pentru cele slabe, darmite pentru mine. Știu că pare incredibil, dar eu am mai fost la ginecolog și nu mi-au făcut rău defel, am fost fiindcă aveam secreții vaginale și mi s edădea oricum metronidazol, dar medicii, nu știu de ce, cereau să mă consulte pe masa ginecologică. Unul dintre ei spunea că aceste secreții erau din cauza stresului examenelor în facultatea de psihologie! O aberație, dar vreau să știți că mă spălam, ca orice om normal. Acum eram la ginecolog la Regina Maria și, după ce m-am așezat cu grăsimea mea și șchioapă pe scaunul sau masa ginecologică, ea mi-a făcut o manevră așa de dureroasă încât am țipat, așa cum țipasem când mă chinuiseră la urgențe. Ea a ridicat vocea și era nervoasă și foarte înfuriată și lipsită de politețe, cu ideea că eu sunt de vină, dar ea nici nu îmi spusese că urma să doară așa rău. . A mai operat dureros – probabil în vaginul meu, extrem de dureros și eu urlam aproape și ea a zis că va nota că pacienta nu este cooperantă, zicând că ea nu poate să îmi recolteze sau să vadă colul uterin. Eu nu am fost de vină, a fost extrem de dureros. Ulterior mi-a dat trimitere pentru ecografie transvaginală și pentru analiza FSH și altele, pe care nu le-am mai făcut. Pe vremea aceea ciclul îmi venea din 2 în 2 luni, și apoi a revenit la o lună, iar anul acesta 2020, a dispărut complet din martie.

Am fost la ecografie transvaginală la un obstetrician arab undeva departe pe strada Foișorului. El m-a consultat și durerea a fost minimă și a spus că se vede colul uterin, nu cum spusese cealaltă, și a recoltat pentru un test la modă, Babeș-Papanicolau, care era inclus în costul consultației sau la reducere, nu mai știu. La ecografiile anterioare se observase un chist ovarian, care a fost și atunci vizibil, dar medicul a spus că nu e periculos. Apoi am impresia că nu am mai reușit să merg la control la doctorița ginecolog așa agresivă. Ieșind de la medicul arab, mi-am dat seama că nu mai avea bani destui pentru taxi, deoarece cumpărasem de pe acea stradă niște produse alimentare.

Pe strada principală, care nu era departe, nu știam pe unde să apuc ca să iau autobuzul spre Foișorul adevărat de lângă blocul meu. Linia de tramvai era pe mijlocul străzii și oamenii au început – poate știți cum fac ei uneori – să îmi dea informații confuze despre cum ajung la Moșilor sau Bucur Obor sau Foișor. Șoferii de taxi păreau să știe ceva rău sau că voiau să se poarte anormal cu mie – am povestit că șoferii de taxi sunt un fel de haită de vânătoare pentru oamenii necăjiți, respinși de lume. Astfel mi-au spus să iau tramvaiul pentru a ajunge la stația de autobuz și am întrebat în ce direcție și atunci două femei din tramvai au vrut să mă înhațe insistent și cu persuasiune să mă urc– cu ideea că vă ducem noi acolo, e la capătul liniei. Acasă am căutat pe internet unde voiau să merg și am găsit că acolo era cimitirul Șerban Vodă, care amitește de numele rudelor mamei. Eu am mai rătăcit puțin și apoi o tânără amabilă mi-a spus în ce direcție pot apuca, fiindcă ea avea aplicația necesară pe telefonul mobil, ”aplicația e sfântă” spunea ea, lucru ce m-a amuzat puțin, fiindcă aplicațiile pot să fie virusate sau să se schimbe. Într-o zi, poate chiar atunci sau când veneam de la policlinica Vitan, nu mai țin minte când, am mers mai mult pe jos și apoi m-am întors cu mașina 133, a cărei stație de la Foișor unde trebuia să cobor a fost mutată mai aproape de blocul meu.

Tot în 2018 am mai fost internată încă o dată la Urgență, din cauza unei viroze grave, dar nu chiar ca în 2013. La început, ca întotdeauna, medicii de pe salvare nu au vrut să mă ia, apoi am reușit să mă accepte – dar mă deplasam foarte, foarte greu chiar și numai câțiva pași. Unii au spus, cum am scris, că fusese poate un atac de inimă datorat efortului de tuse. Mi s-au făcut diverse investigații, inclusiv radiologice. Mi s-au dat rezultatele mai apoi, doar EKG nu îl mai găsesc, sau nu mi l-au dat. M-au întrebat de ce boli sufeream și eu am înțeles atunci cât de urât e să nu ai diagnostice, iar medicul respectiv ridiculiza această situație, ca și cumeu eram de vină, fie că uitasem, fie că nu m-am interesat destul. Le-am spus că mai fusesem internată la urgență în 2013 și probabil că a văzut că avusesem ”bronhospasm”. Poate de aceea diagnosticul final a fost ”criză bronhospastică”, dar poate era adevărul. Mi s-a recomandat în scris să merg la un spital de boli pulmonare, cam la fel cum recomandau în 2013. Am arătat aceasta medicului de familie, am cerut ajutorul, dar nici acum nu a vrut să îmi dea trimitere sau să mă îndrume clar unde și cum să fac. Este posibil să fi fost chiar bronhospasm din cauza vreunei otrăvi sau prafului din casă. Atunci ar fi fost bine să știu – fiindcă acum iau Concor 10 mg pe zi și pulsul într-adevăr mi s-a rărit. Nu mai e normal, e agresiune... poate că au greșit și astfel îmi supun inima și nu doar inima unui stres inutil și dăunător. La fel a fost cu diagnosticul psihiatric – schizofrenie și multe alte denumiri, despre care mi s-a spus că înseamnă tot schizofrenie, dar sunt spuse așa, eufemistic, pentru a nu agrava starea pacientului sau altora, fiindcă schizofrenia e un diagnostic foarte grav. Și nici măcar nu greșisem nimic. La fel cu boala cardiacă – eram tratată chipurile pentru hipertensiune arterială, deși eu nu avusesem vreun episod de hipertensiune arterială – deci medicii acționau să îmi facă rău indirect, deși eram om bun și fără pată.

Am omis să spun că, atât mama cât și Carmen, s-au opus internării mele sau chemării salvării și parcă dinadins făceau un fel de circ vizibil pentru a împiedica ieșirea la lumină a adevărului, poate că se temeau ca unii să înțeleagă că eram otrăvită – deși nu știu asta, poate aceia oricum știau. După ce am fost monitorizată la urgență și mi s-a dat diagnosticul de criză bronhospastică, am fost trimisă acasă cu mașina slavării și mama aștepta la intrarea în blocul meu îmbrăcată cu capotul meu lung și părând dezorientată. Pe drum șoferul sau cel de lângă șofer mi-a spus că și Anda Călugăreanu locuia aproape de blocul meu, după ce eu aflasem tot în 2018 de la Luiza acest detaliu.

Mai e de spus despre excrețiile/secrețiile inghinale. Mult timp le-am avut – la început, dacă apăreau, fiindcă nu erau tot timpul, culoarea lor era verde sau verzui, ulterior se transforma în albastru și puteam glumi că erau verde de paris și albastru de prusia și bătea unoeri în cenușiu. Ele au apărut când eu eram încă în facultatea de medicină și am fost pe la mulți medici în zadar cu acest simptom – fiecare spunea altceva. Medicul Ionescu Viorica a spus că e ca reacție alergică la materialul protezei pentru piciorul amputat. Respectiv silicon, care apare în mai multe tipuri de proteză. Cunoașteți povestea siliconului, substanță toxică. Implanturi cu silicon pentru sânii unor femei sau Silicon Valley în California. Am povestit că odată a venit în preajma blocuui meu un individ care semăna cu un profesor universitar – a cărui poză o văzusem întâmplător – din California. În 2013 am fost la Constanța fiindcă voiam să asist la un fel de simpozion internațional de haiku

Am fost găzduită într-un hotel aproape de locul unde începeau întâlnirile celor care scriau haiku, iar Irina, fosta mea colegă, a plătit cazarea o noapte pentru mine. Eu i-am dus în dar o cuvertură țesută de bunica la războiul ei din lemn. Se vedea și marea de acolo. Eu eram total singură și am mers, deși mereu am fost respinsă, din 84 de fapt, de peste tot. Și acolo am fost din nou ”persecutată”, așa cum am povestit. Unii nu înțeleg de ce eu nu am înțeles că eram condamnată la moarte și totodată izolare sau închisoare la domiciliu, unde eram evident torturată și otrăvită. (cel puțin tortura era în văzul lumii) Era absurd, nu am crezut așa ceva și nu am interpretat realitatea astfel, fiindcă într-adevăr am fost ceva bun și nu am greșit nimic. Nu am uitat adevărul, nu am uitat nimic. La Constanța am ajuns deja obosită, nedormind 2 nopți și în noaptea de acolo am dormit puțin și greu. Deasupra era un restaurant și se auzeau tocuri de femei sau pași pocnind în tavan dar mai ales pe culoarul meu. Oricum, oamenii din oraș aveau un fel de agresivitate față de mine și unul m-a întrebat dacă mi-e rău când am luat un suc la un magazin din apropiere. Eram doar obosită, nu mi se făcuse rău. Luasem cu mine vată, nu pentru ciclu, ci pentru scurgerile albastre de la marginea chilotului – ceea ce medicul de familie a numit ciupercă. Dar nu era ciupercă. Atunci a curs mult lichid albastru afară din organismul meu și ulterior nu am mai pățit așa ceva, după o suferință îndelungată în acest sens. Acea albăstreală ieșea cel mai bine la iveală în zona inghinală, fapt pentru care mă gândeam că e din ganglionii inghinali, dar mai fusese la bont – la piciorul amputat – mult timp, și foarte puțin la subsuori. Din aceste motive m-am gândit ulterior că poate era tot otravă și se acumulase în limfă, fiind drenată fie din intestin, fie din alte părți. Contează și obezitatea, despre care medicul de familie spunea că ”nu putem noi să o controlăm”, așa cum vorbești cu copiii mici. Când m-am întors de la Constanța, la fel ca la ducere, am așteptat mult timp în gară, iar acolo trenul pleca din Constanța, nu știu de ce întârzia, era foarte aglomerat și oamenii erau ușor porniți împotriva mea, dar câțiva au fost mai cumsecade și chiar au vorbit normal sau cât de cât cu mine în tren.

Am mai avut, cum spuneam, dureri inghinale, dar au trecut rând pe rând sau reapar, dar rar.

Tot aici e de amintit că la un moment dat mi-era tot mai greu din cauza durerii lombare și mi s-a recomandat Movalis, un analgezic care nu prea mă ajuta. Mergeam greu uneori, mă durea în mers, seara mă durea spinarea rău. Am spus medicului de familie și mi-a dat o carte mică cu gimnastică pentru dureri lombare – exerciții de efectuat. Nu am apucat încă să fac, din multe motive. Încă mai sper că voi face, chiar vara asta, puțină gimnastică. Am fost la un ortoped la policlinica Vitan find dureri prea mari la un moment dat și mi-a dat să fac o radiografie și am făcut-o la spitalul de vis-a-vis de liceul Iulia Hașdeu. Apoi el mi-a recomandat gimnastică medicală și trebuia să merg cu tramvaiul 21 undeva în toamna lui 2019. Datorită altor probleme nu am reușit să merg acolo, dar a mers mama în locul meu. Mama mai făcuse astfel de exerciții pentru coloană după accidentul ei din 2016.

În ce privește problemele gastrointestinale, am fost anul trecut 2019, la un gastroenterolog, deoarece mă neliniștea stomacul tratat cu Emanera 40 mg atât de mult timp și mai aveam colici și constipație frecvent și mai știam de problemele ficatului și pancreasului din ecografii anterioare. În prezent, după ce m-am mutat la Voluntari, am constipație zilnic și iau zilnic laxativ seara, ceea ce nu e normal. Am mai avut dureri abdominale adesea. Medicul gastroenterolog și-a bătut puțin joc de mine cu ideea că el nu mă poate trata dacă nu îi aduc adeverință de la medicul psihiatru că e de acord să îmi facă investigații ale colonului. Am fost iar la policlinica Vitan și medicul psihiatru a ezitat să îmi dea. Ideea e desigur că eu nu am bănuit măcar că eram condamnată la moarte și de aceea eram închisă și fără drepturi, iar medicii nu aveau cum să mă trateze, fiindu-le interzis. La început medicul spunea despre colonoscopie, ulterior a spus că e mai bine să fac CT ca să nu fiu chinuită. Am avut noroc să fac CT la spitalul Monza și rezultatele au ieșit bune, ceea ce m-a mirat, dar nu am avut cum merge la medic la control, fiindcă s-a delcanșat epidemia de virus Covid19 în martie. Mâine, 4 iunie 2020, am oră la medic după-masa. La spitalul Monza am avut reacție la substanța de contrast, dar am scăpat teafără.

Ei spun că oamenii nu știu absolut nimic despre mine și nu li se spun minciuni, că ei pur și simplu mă omoară fără să știe nimic adevărat despre mine.

Alții zic că inițial ei credeau că eu sunt sursa ideilor delirante aruncate asupra mea, dar ulterior au înțeles că eu nu m-am crezut nimic nici politic, nici altceva (și nici nu am fost), dar unii oameni au creat o mulțime de idei delirante despre mine.

Unii cred că poporul a votat la referendum să mă omoare, deși eu nu am fost în mod real o problemă pentru nimeni și apoi au cerut ajutorul altor popoare să mă omoare.

Am omis un lucru – de anul trecut, constipația a deveni curentă și anul acesta, 2020, am un hemoroid sau altceva care îmi afectează defecația. Acest ceva eu l-am numit inițial prolaps rectal, fiindcă a apărut după efortul la defecație – pe care o vreme, nu l-am ușurat nici cu supozitoare cu glicerină pentru adulți. Este ceva ca o ieșire a rectului pe o parte a anusului și apoi intră la loc după un timp. Nu e dureros decât în timpul defecației și atunci e foarte rău, durere ascuțită puternică. Am telefonat medicului de familie și mi-a spus că este hemoroid și să iau proctoglivenol, dar nu am avut încă bani să iau, poate voi lua mâine. Mâine voi spune despre asta și medicului gastroenterolog.
Acum voi scrie despre picioare, nu mai am mult și termin de scris totul.