Formular tip de cerere

Copiez aici mai jos, una dintre formele sub care scriu unor diverse persoane, comunicând cererile mele și linkul spre acest blog:

Stimată doamnă X/ domn Y,
Încă o dată scriu jalbă, așa cum au făcut mereu toți oamenii - probabil - de tip intelectual, închiși la psihiatrie fără nicio vină și torturați apoi de vecini și de alții. Problema pe care o puteți fără îndoială intui, dat fiind faptul că am scris multe jalbe, este totala mea singurătate, un lucru extrem de dureros, chinuitor, început în 1984, când aveam 13 ani.

Desigur, îmi doresc să trăiesc, dar acest lucru devine tot mai dificil, datorită izolării mele forțate - acum fiind aproape 36 de ani deja de izolare. Practic mă târăsc în genunchi, plâng și mă plâng, rog din tot sufletul dacă puteți să mă ajutați. Nu este normal, este vorba de o izolare forțată a unui om - eu - care până mai ieri era încă tânăr. În prezent am aproape 50 de ani.

Desigur, nu am avut nici cea mai mică greșeală și niciun fel de ”tulburare psihică”, ceea ce cred că ați putea înțelege, dacă deja nu știți, citind cu atenție blogul despre viața mea. Unii oameni par să creadă că tulburările psihiatrice nu există, ci ar fi doar vorba de respingerea acelor oameni sau de pedepsirea lor, ceea ce era exclus în cazul meu, fiindcă nu am greșit nimic. Nu am fost acceptată nici pentru cea mai mică muncă sau activitate utilă, sau orice fel de dialog cu alții, deși eram capabilă și chiar și acum mai sunt capabilă de diverse lucruri și am aceeași atitudine luminoasă și pozitivă ca întotdeauna.

Am îndurat aproape 36 de ani de izolare - în afară de mama mea oribilă nu e nimeni care să schimbe două-trei vorbe cu mine, este îngrozitor de greu, până la împlinirea a 25-30 de ani de singurătate am mai putut îndura, cu greu, acum nu mai pot. Am încercat peste tot și am fost respinsă peste tot, și la biserică și la fundații pentru pacienți psihiatrici - respectiv Estuar, Trepte, Motivation, neavând recomandare bună sau normală.
Vă rog în genunchi dacă mă puteți ajuta, oricât de puțin.

Pe blogul meu, început în 2013, mai am doar două capitole de adăugat: cel despre activitatea mea pe internet, la care scriu în prezent și unul scurt despre sărăcie, care a fost de fapt singura cauză reală a respingerii și torturii asupra mea, și despre ceea ce am implorat și încă mai implor de o viață întreagă - adică să mi se recunoască dreptul la muncă și la studii superioare sau postuniversitare (acum e prea târziu din păcate pentru studii) și eventual să mi se ofere ceva de lucru sau o activitate socială și utilă neplătită, pe care o pot efectua, cât de cât.

Nu e vorba de niciun fel de delir și nu veți găsi nimic de acest gen pe blogul meu decât dacă ați fost cumva mințit/ă de alții sau dacă nu citiți totul. Eram prea inteligentă pentru a delira sau a interpreta ceva greșit sau pentru a exagera. Puteam oricând dovedi absolut totul. Inclusiv faptul că am fost otrăvită e adevărul, otrăvită cu adevărat, așa cum povesteau uneori și alți pacienți din spitalul de psihiatrie. În felul acesta, prin otravă, m-au internat la psihiatrie și ultima oară în 2016 și am stat cu perfuzii un timp, fiind inconștientă. Apoi psihologul clinician Călinescu, la finalul internării mele acolo, a mințit din nou oficial pe hârtie despre mine, deși nu m-a întrebat decât care e relația mea cu divinitatea și eu am răspuns normal. V-am atenționat doar că toți au mințit, ceea ce probabil știați, și eu pot și dovedi că mare parte din aceste minciuni sunt minciuni.

În afară de otravă, toate celelalte torturi sau abuzuri asupra mea au fost reale, dar încă aș fi dornică de viață dacă mi s-ar permite oricât de puțin. Pe blogul meu găsiți linkuri la toate celelalte bloguri ale mele. Vă mulțumesc din suflet că ați citit și poate pentru un eventual ajutor.
Oricum intenționez, cum e firesc și normal datorită singurătății prea îndelungate, să trimit această cerere de viață și de unul sau două drepturi fundamentale la cel puțin 200 de adrese din țară și din străinătate.

În ciuda maltratării o viață întreagă, am rămas un om bun și chiar capabilă de diverse activități disponibile și vă rog și pe dvs. în genunchi dacă mă puteți ajuta. Orice fel de ajutor aveți nevoie din partea mea, orice fel de activitate voluntară sau plătită. Am fost cu adevărat izolată din 1984 și acum îmi este foarte greu, fiindcă sunt deja aproape 36 de ani - am mai avut contacte cu alți oameni mai ales în perioada în care am fost, un an, studentă la Cluj, dar nu am avut relații apropiate decât cu o singură studentă, fără să fi fost o prietenie adevărată, cum s-a dovedit ulterior. În București nu am avut pe nimeni.

Vă transcriu aici, mai jos, fiind vorba de salvarea unei vieți bune, a mea, ceea ce am mai scris și altora, cu mențiunea că aș fi făcut la fel chiar dacă nu ar fi fost vorba de mine însămi. Nu am decât o singură relație socială, aceea cu mama, care a fost cu adevărat monstruoasă față de mine și care, în prezent, traversează o perioadă ceva mai liniștită, cu scene de nervi mai rare.

Dacă dvs. sau altcineva ar dori să înțeleagă viața mea, ar trebui să citească cu atenție absolut tot blogul meu autobiografic, cel mai bine în ordinea scrierii lui, dar și celelalte scrieri pe alte bloguri, inclusiv în engleză, inclusiv meditații filozofice. Am omis să notez două-trei lucruri esențiale:
1. Nu e vorba de niciun fel de delir, am avut doar o tulburare sexuală oribilă care a fost numită tulburare delirantă sau schizofrenie, deși nu era nici un simptom sau semn de așa ceva în viața mea. Nu am fost nici nimfomană. Am fost internată la psihiatrie prima oară în 1992 și dispensarizată în 2007.
2. Faptul că nu a fost delir niciodată e foarte clar, fiindcă întreaga mea povestire se referă la fapte clare și concrete și sentimentele mele și gândurile mele personale au fost normale și adecvate situației, dar mai puțin notate pe blog. De exemplu scriam despre faptul că vecinii îmi puneau păr ras pe pervazul ferestrei - clar era adevărat și am și poze. Tot restul povestirii mele e la fel, lucruri clare, concrete, adevărate, reale. Și faptul că mă refer la violența părinților e evident lucru normal și legat de realitate - niciun om cu intelectul bun, cum am fost mereu, nu ar fi inventat sau exagerat astfel de lucruri și pot dovedi chiar mai clar.
3. Au existat, numai după anul 2005, unele persoane care pătrundeau telepatic în mintea mea, lucru pe care eu nu îl cunoscusem mai înainte de 34-35 ani. Acum am 49. Majoritatea acelor gânduri au fost răul și exprimau vulgaritate și ură de moarte și ideea persistentă că vor să mă omoare ca să mușamalizeze faptul că au greșit față de mine. Au existat mereu 1-2 persoane peste gândul meu care spuneau lucruri adevărate și lucruri bune despre mine. Dar, toate aceste gânduri nu mă afectează în munca zilnică și poate că merit viața, măcar 2-3 relații cu alți oameni, este cu adevărat vorba de un suflet bun și curat și totodată un om inteligent. Încep să îmbătrânesc, dar încă sunt capabilă de diverse lucruri bune. Îmi lipsește jumătate din gamba stângă în urma unei unice tentative de sinucidere la sfârșitul anului 1998. Am primit pensie anticipată datorită diagnosticului psihiatric abia acum 3 ani, în valoare de 700 lei, sumă care face greu traiul chiar dacă sunt alături de mama, care e tot pensionară. Nu mai explic totul în detaliu, este pe blogul meu, dar este un abuz faptul că medicul care a evaluat capacitatea mea de muncă și care nici nu mă cunoștea și probabil nu era psihiatru și nu m-a întrebat nimic a declarat că eu am capacitatea de muncă pierdută în proporție de 100%.

De-a lungul vieții am studiat 23 de ani de studii în școli și facultăți de stat - Liceul Mihai Viteazul din București, Facultatea de Psihologie 6 ani și UMF Carol Davila doar 5 ani. În prezent urmez tratament cu Abilify și Seroquel, fiind în evidența doamnei psihiatru Cârlig Raisa, la policlinica Vitan. Am lucrat în total numai 5 ani, dintre care 3 plus facultatea cu diplomă de absolvire au fost luați în considerare pentru pensie.
Vă mulțumesc din suflet pentru atenție și eventual ajutor sau sfat,
Cristina-Monica Moldoveanu

https://cristina-moldoveanu.blogspot.com/