partea 3 - abdomen și pelvis, C

1 iunie 2010, ora 4 după masa.
Mă grăbesc să termin de scris subcapitolul medical. Toate aceste necazuri și tratamentul greșit și minciuna medicilor, nu doar a psihiatrilor, sunt fapte reale și voi mai adăuga acum și restul și apoi voi posta fotografii ale unor acte medicale ca dovadă.

mai întâi, deși nu e vorba despre abdomen și pelvis, unde rămăsesem cu povestirea, voi descrie episodul meu psihiatric din 2016, decembrie

În 2016 am fost probabil otrăvită destul de rău. Aveam 45 de ani, împliniți. Încă speram și pentru alții și pentru mine tot ce e mai bun, și chiar meritam libertatea, adică dreptul la muncă și la anumite studii teoretice chiar.

Încerc să vă fac să înțelegeți ceva ce poate părea ridicol pentru proști și pentru cei răi. Era de fapt ceva tragic, la nivelul tragediei pentru un om singur, fiindcă tragedia clasică grecească se referă la indivizi cu destin excepțional, nu la mase de indivizi, grupări sau popoare - pentru care erau epopeea și altele.

Realitatea e că nu am fost defel nebună și că nu am greșit nimic și că nu am avut nicio șansă, dar am cerut drepturile normale toată viața,în zadar. De aceea, eu nu renunțasem la visul meu - singurul meu vis - de a avea copil și practic întreaga mea energie vitală se refugiase cu rădăcini puternice în acest vis, care de fapt nu era patologic, dacă considerăm anumite adevăruri. Era de fapt credința că meritam viața și libertatea și că oamenii responsabili cu aceasta vor înțelege adevărul într-o zi - era singurul lucru pe care îl dorisem toată viața pentru mine și totodată singura mea durere reală de-a lungul vieții. Vă mai explic o dată - eu chiar meritam viața, v-au păcălit că eram ceva rău sau nebună și eram în stare că cresc un copil, chiar să adopt dacă aveam dreptul. Acest drept trebuia să existe, ipotetic măcar, laolaltă cu dreptul la muncă și la studii și în primul rând cu dreptul la viață, adică să nu fiu otrăvită. Drepturile ar fi existat ipotetic dacă oamenii ar fi știut că nu sunt nebună și nu am greșit nimic. Sigur eu nu puteam avea copil, și nu puteam adopta în cazul în care aș fi avut bărbat, din cauza așa zisei boli psihice. Din cauza interdicțiilor legale, prin medicul de familie, cum am povestit. În realitate puteam avea grijă și chiar educa un copil, fiind un om normal, cu multă iubire și gândire corectă și bună. Acest drept mi-a fost luat abuziv, laolaltă cu celelalte, în timp ce nimeni nu a stat măcar de vorbă cu mine.

Atunci, în 2016, am țipat singură în casă, fiindcă oricum nimeni nu vorbea cu mine și toți v-ați prefăcut că mă tratați ca pe un neom, fie prin izolare totală, fie prin modul de comportare de ostracizare ca mama mea, adică vorbind nepoliticos sau anormal cu mine, în timp ce evident pe la spate vorbeați altfel cu alții - deci ca și cum credeați că eu nu văd, nu aud, nu judec etc.
Am țipat în vorbe clare, în izolare fiind de atâția ani, că abia așteptam să fie adevărul, să am copil în sfârșit, să fie totul bine, și am mai țipat că toți ceilalți mint că am fost proastă și nebună sau că am greșit ceva. La un moment dat m-am hotărât să nu mai țip, deși suferința era imensă - fiindcă sperasem a avea copil cu orice preț, până la 45 de ani, mai mult nu aveam cum să sper. Bineînțeles că dacă m-ar fi acceptat aș fi slăbit, nu asta era problema. Problema era că nimeni nu voia să trăiesc în niciun fel, darmite să am copil. Și eu eram un om capabil pe mai multe planuri.

După ce am tăcut, vecinii probabil că nu au vrut să renunțe la decizia lor de a mă închide la balamuc, deși am fost mereu om rezonabil, deci era clar că nu aș fi mai țipat deloc, visul meu frumos se sfârșise. Spuneam că, din păcate, eram otrăvită și că de mai multe ori m-au băgat la ”balamuc” cu otravă, fără motiv. Nimeni nu a vorbit cu mine. Medicii psihiatri semnează hârtii că ”din anamneză (discuție despre trecut, dar ei nu au vorbit cu mine și nu au întrebat nimic) rezultă că pacienta..” etc. În mod real eram otrăvită chiar dinainte să țip și, în perioada aceea de durere și suferință psihică pentru mine, au început să se agraveze simptomele legate de termoreglare - mi-era când cald, când frig și, din când în când, aveam senzații mixte - de frig și cald simultan. Mi-era din ce în ce mai rău. La un moment dat m-am dus la bucătărie de frig și am aprins aragazul, fiindcă aveam impresia că mi se inversau senzațiile - că adică stimulul fierbinte îl simțeam ca gheață și gheața ca foc. Am aprins aragazul și am băgat mâna în foc - sau poate mi s-a părut - și nu am simțit cald și nu m-am fript.
Disperată că mor - și datorită ideilor celor care intrau peste mintea mea că voi fi omorâtă - am ieșit pe stradă îmbrăcată ca nebunele - cele care merg vara îmbrăcate ca iarna și nu voiam să mor, nu eram inconștientă, dar mi-era frică. Erau zdrențele mele (fiindcă nu aveam bani de haine) aruncate pe mine ca pe o sperietoare și mă durea și capul oribil și abia mă deplasam și mi-era frică să mă atingă cineva, findu-mi tare rău. M-a văzut o vecină, o femeie care venea la fata electricianului de pe palierul meu și avea grijă de fetițe.

Această femeie probabil că a tras concluzia că sunt nebună și a vrut să mă ajute, apucându-mă de braț cu tărie și conducându-mă spre intrarea în bloc - în timp ce eu, ajunsă la capătul puterilor fizice și psihice, din cauza otrăvii printre altele, bâiguiam vorbe neclare ca nebunii, mai mult ca un fel de rol jucat pe moment, fiindcă mi-era frică. Vecina sau bona temporară sau ruda (nu știu ce era) îmi tot repeta ca unui copil, ”ușurel, ușurel” ceea ce îmi amintește acum de numele unui țăran din satul bunicilor, Ușurelu.

Apoi m-au luat cu salvarea după ce au chemat-o pe mama după o scenă petrecută la ușa apartamentului meu cu George și copiii lui - fiindcă în astfel de cazuri așa fac vecinii - invadează omul în casa lui și pacientul își pierde temporar puterea de a deschide ușa cu propriile chei adică nu mai poate coordona mișcările și forța mâinii - chei pe care uneori ei le înșfacă - după ce uneori ei chiar umblă la ială ca să o blocheze.
În salvare aproape mi-am pierdut cunoștința și mama încerca să mă facă să vărs într-o pungă, de parcă știa că eram otrăvită, dar nu simțeam greață decât puțin, deși ambulanța gonea dezordonat și foarte hurducat.

La spital m-au dus la o secție cu număr mai mare, la medicul Silvia Constantinescu. M-au lăsat la izolare, sigură cu un pat și închisă la cheie cerând voie să merg la WC unor bodygurazi barosani și brutali și eu m-am uitat puțin pe fereastră - eram la parter și apoi am adormit, de fapt mi-am pierut conștiența. Au fost unii peste mintea mea în ultimii ani cu ideea că atunci m-au închis la spital ca să ”studieze fenomenul”. M-am trezit după mult timp, cu sonda urinară pusă și după ce mi-au scos perfuziile, fiindcă eram inconștientă - doar o dată îmi revenisem prin vis să îl văd pe asistentul care îmi punea perfuzii și nu știu ce - care spunea la un moment dat ”eu o închid” și apoi mi-am pierdut conștiența din nou. Eram la supraveghere. Una dintre colegele de cameră era sau fusese, spunea ea, studentă la psihologie și la început îmi vorbea cu dvs. Spunea că am stat mai mult la perfuzii și că eram foarte rău și încontinuu aveam reflex de sucțiune necontrolat, ceea ce eu îmi amintesc, și mi se întâmplase și acasă. Adică strângeam buzele mereu, ca pe suzetă. A spus că ea credea că eu eram legumă.

În postarea următoare de pe facebook și în această postare de blog voi continua despre probleme abdominale în curând.
Trebuie neapărat să continui povestirea scriind mai mult azi, dar, din păcate, îmi arde din nou fața extrem de rău și sunt roșie, dar e fierbinte, tare rău...poate e Covid, nu știu asta dar am mai avut așa acum câteva săptămâni și apoi mi-a trecut, acum e din nou și mai fusese și cu ani în urmă, când intrau unii peste gândurile mele, cu ideea că ”ea trebuie să ardă” - când veneam aici la Voluntari la mama, poate era chiar ea și îi păcălea pe nebuni că eu trebuie să ard, când de fapt eram otrăvită sau infectată cu viruși... sau altă boală, pe care medicii nu vor să o admită - mâine vorbesc din nou cu medicul de familie fiindcă acum arsura e groaznică, greu de suportat.

Azi au inventat idei despre familia Șerban, rudele bogate ale mamei - Șerban a fost preot (tatăl vărului mamei Șerban actual) și era unul dintre motivele pentru care, de exemplu, eram pusă des să citesc balada popii din Rudeni în copilărie și mii de alte exemple

Veți vedea de ce ei pomenesc de această familie Șerban în seara asta, când voi termina despre problemele mele medicale azi sau mâine

ideea lor vulgară e că familia Șerban a manipulat sau manipulează întreaga omenire ca să mă omoare sau că el nu vrea să moară el pentru mine, fiindcă, spun ei, închinarea înseamnă să mori pentru cineva

(Un psiholog - Mitrofan Nicolae, un om bun, care se ocupa cu psihologia judiciară - spunea la un curs că ar fi bine să ne exersăm mirosul, fiindcă există un miros pentru casele de schizofreni, un alt miros pentru casele de maniaci sau depresivi etc. Și el tocmai se ocupa de psihologie judiciară, ceea ce vine în acord cu ideea că eram otrăvită fiindcă fusesem condamnată la moarte - ceea ce era imposibil, fiind eu singură din 84 și complet nevinovată.)

Nu știu ce înțeleg unii prin închinare, nu am de unde ști, eu cred că nu există - tata era obsedat și el de scrisoarea a III-a și îmi recita versurile lui Eminescu ”Și să schimb a ta coroană într-o ramură de spini” (despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierți/ ori ai vrea acum cu oaste și război ca să ne cerți?)

tata mai spunea că toată lumea s-a închinat și eu de ce nu deși nu aveam cum sau cui să mă închin bineînțeles că eu cred că închinarea nu există, probabil că ei vor să spună că prin închinare înțeleg să mă lase în pace și nu vor să mă lase în pace și în viață

2 iunie 2020

e vreme urâtă afară, frig și umezeală

Bineînțeles ei spuneau că aceasta se datorează maltratării mele, că ar fi fost de ajuns să fiu acceptată și nu ar fi fost nimic rău - adică să nu fiu f_tă sau otrăvită sau alte torturi.
Aseară am fost din nou torturată monstruos cu dureri de cap pe care ei le numesc f_t, am fost și sexual ciupită cu senzațiile mici care aduc răul asupra omului și am avut și fierbițeli mari de tot la față și în partea superioară a toracelui. Greață și arsură la stomac.

Dar ei zic că oamenii nu vor să se oprească din a îmi face răul, fiindcă ei vor să mor,deși nu am greșit nimic toată viața. Ei spun că din cauza minciunilor despre mine, așa au spus mereu.

Trebuie neapărat să continui povestirea, sunt lucruri importante. Poate unii se vor trezi, vor înțelege că nu trebuie să mă omoare. Chiar dacă eram bolnavă fizic,cum spun unii, ei de fapt nu trebuiau să mă omoare, nu e un motiv.

”toată lumea așteaptă să mori crezând că tu ai mințit și tu de fapt ai spus numai adevărul toată viața.”

Este destul de trist - ați observat poate că în ultimele zile am înaintat mai repede cu povestirea despre cum m-au tratat, uneori urât și greșit, medicii de diverse specialități.
Din păcate nu m-au lăsat să termin mai repede,cu tortură goraznică și ură în cuvinte și poate și otravă ieri.

vedeți - ei spun că am fost condamnată la moarte dar nu mă lasă să scriu adevărul, fiindcă ar fi reieșit clar că nu trebuie să mă omoare și totodată nimeni nu m-a întrebat absolut nimic toată viața, deci nu aveau cum să mă codamne