CONCLUZII, partea 6 - nevinovăție

Continuu concluziile – mai am 15 de scris, azi despre nevinovăție și incredulitatea sau reaua credință a lumii. Chiar dacă nu sunteți psihiatri sau psihologi, chiar dacă nu faceți parte dintre cei care osândesc oamenii la închisoare sau moarte, eventual fiind nevinovați, totuși vă puteți da seama rapid că eu, ca și alții în situația mea – foarte puțini poate – m-am aflat în situația de a fi așa-zis condamnată.

Recapitulez faptele, exact cum a fost –

1. În 1992, înainte de internarea mea forțată la psihiatrie, nașul meu a pomenit vorbele – ”dacă tu te crezi așa, condamnată”, ceea ce pe mine m-a mirat puțin. Nu mă crezusem niciodată condamnată și nu aveam habar că unii oameni ar putea vehicula idei de acest gen despre mine și niciodată ulterior, până acum câțiva ani doar, nu m-am gândit la așa ceva – părea o ipoteză elucubrantă.

2. După moartea tatei au început să îmi arunce vorbe urâte în minte, care s-au exacerbat în blocul trei. La un moment dat vecina de dedesubt, bătrâna Ioana, părea tare iritată sau furioasă și se contrazicea cu nu știu cine sau țipa singură în casă – ”Vinovată !” ca și cum se bucura sau pronunța vehement un verdict. Mi-am pus un semn de întrebare, fiindcă ea se purta urât cu mine și cu un fel de scârbă și dispreț bășcălios.

3. Abia în ultimii câțiva ani – după 2016-2017 – unii au intrat peste mintea mea cu ideea că toți pacienții psihiatrici sunt condamnați la moarte sau la temniță pe viață și că toată lumea, în afară de idioți, știe acest lucru. Se mirau că eu nu bănuisem. Spuneau că toți știu că nebunia nu există pentru cei ca mine, dar eu sunt om condamnat, cu viața închisă, cum spunea profesoara mea de română despre fostul ei soț. În felul acesta ei dădeau sens unui lucru care părea absurd. Dar dacă ideea asta de condamnare a apărut numai post factum, adică după ce m-au torturat inuman, pentru a găsi un pretext, un motiv pentru toate torturile la care m-au supus și care continuau ?!

4. Dacă ar fi vorba de condamnare, atunci de ce pe mine nu m-a întrebat nimic nimeni ? Niciodată aproape. Atunci e posibil ca această condamnare să fi fost o eroare. Deoarece absolut sigur nu am greșit nimic, e normal că trebuie să fie adevărul și să mi se spună că în sfârșit sunt liberă și am dreptul la muncă și fericirea, deși aș fi meritat și dreptul la studii, dar acum e prea târziu din păcate. Ei spuneau că oamenii credeau că sunt nebună de adevăratelea fiindcă li s-au spus încontinuu minciuni despre mine și eu nu bănuiam ce, astfel încât mă purtam mereu normal și ei mă vedeau ”picată din lună”. Nu bănuiam nici în vis că cineva m-ar fi condamnat la moarte sau la închisoare pe viață fiindcă într-adevăr totul a fost exact așa cum am povestit și nu am greșit nimic, nici înainte, nici după condamnarea psihiatrică – în afară de cele 3 aparente greșeli, care de fapt nu au fost vina mea de fapt și nu trădau vreun defect al meu. Fiindcă nu bănuiam așa ceva, mă purtam normal și fără niciun fel de ipocrizie sau închistare – ca un om liber, ceea ce, mi s-a spus, părea în ochii lumii o sfidare sau neobrăzare, fiindcă ei nu știau că eu nu greșisem nimic.

5. Judecata mea a fost mereu corectă, absolut cert am povestit tot adevărul, deci nu am greșit absolut nimic. Nu e vorba de literatură. Cei care au citit cărți esențiale, probabil știu despre Procesul lui Kafka sau despre Străinul lui Camus sau despre Contele de Monte Cristo și alții. Ceea ce am povestit eu e doar adevărul curat. Din păcate însă, profesioniștii în sănătate mintală, cei care știu că oamenii închiși la psihiatrie sunt condamnați, presupun fără niciun dialog că pacientul minte, fiindcă are interesul să mintă deoarece e torturat și condamnat. Eu eram prea inteligentă să mint și minciuna mi-a repugnat enorm întreaga viață, nu am mințit absolut niciodată, chiar când am fost torturată și nici nu m-am înșelat în ceea ce am povestit.

6. Tata este cel care a pomenit primul că eu sunt la închisoare, când aveam 13 ani și mă mutasem în oraș, apoi nu a mai amintit nimic de acest fel. Numai în ultimii ani unii spun în gând că localitatea mea, Voluntari, e o colonie penală. Eu nu am avut niciodată idei de acest gen.

7. Nevinovăția nu poate fi dovedită și e absurd să încerce cineva aceast lucru. Ar dura cel puțin o mie de ani. E normal să se plece de la prezumția de nevinovăție și apoi, eventual, să se dovedească vinovăția cuiva – în cazul meu a fost nevinovăție absolută. Deși am întrebat de multe ori în gând pe cei din mintea mea ce acuzații mi-au adus oamenii, ei nu au vrut sau nu au putut să îmi spună niciodată.

8. Nevinovăția mea ar fi putut fi totuși bănuită și considerată probabilă, în cazul în care cineva ar fi fost cu mine, în cazul în care nu aș fi fost inuman izolată întreaga viață. Astfel ei ar fi înțeles că eram mereu la fel, un om perfect normal și inteligent, și era exclus ca eu să fi inventat o poveste neadevărată despre viața mea.

9. În prezent, fără a fi paranoică, iau în considerare posibilitatea ca oamenii vinovați în cazul meu să îi fi păcălit pe alții că eu eram vinovată, pentru a justifica crima și tortura și abuzul asupra mea, așa cum spun toți cei care intră peste mintea mea.

10. Este posibil ca unii oameni mai proști să fi crezut că eu, povestind viața mea, trec responsabilitatea asupra altora, când de fapt eu nu greșisem nimic și mai eram și un om foarte scrupulos și virtuos (citiți blogul acesta și veți vedea adevărul), era imposibil ca eu să învinovățesc pe alții pentru ceea ce greșisem eu. Ei mi-au spus foarte târziu că oamenii cred că eu aș fi vinovată de ceea ce a greșit altcineva, dar nu mi-au spus ce și eu tot nu pot crede întrutotul, doar bănuiesc ceva de acest gen ca posibil, dar nu știu ce. Scriind cea mai mare parte din blog aveam doar vagi bănuieli sau chiar deloc, nu credeam că oamenii mă condamnaseră fără vină, deși tata făcea aluzii la abatele Faria etc.

11. În plus, nu am fost nebună, nu am uitat aproape nimic din esențialul vieții mele, ba chiar țin minte și detaliile, nu am făcut confuzii și nu mi-a șters nimeni creierul legat de evenimentele esențiale ale vieții mele.

12. Și ce fel de crimă sau lucru rău ar fi putut să comită o FEMEIE/FATĂ evident singură, evident săracă și evident bună, normală și inteligentă și evident neimplicată în politică, pentru ca să fie ”pedepsită” în mod evident prin tortură, izolare peste 35 de ani, luarea drepturilor, și eventual omorâre?! Unii spuneau că deoarece am fost, din întâmplare, la revoluție - dar au spus că mulți alții știu cum a fost atunci și au spus că eu oricum nu aș fi povestit acel lucru, fiindcă nu m-aș fi ”băgat” în politică niciodată și fiindcă nu aveam cui povesti sau de ce. Am scris despre acel lucru abia acum câțiva ani prima oară și ei oricum m-ar fi omorât, oricum otrăveau și mă torturau, chiar dacă nu aș fi scris nimic. Scriind absolut tot adevărul mai aveam cel puțin o șansă să fiu lăsată în viață și eram datoare să fac așa. După ce m-am mutat în blocul trei, au început să îmi arunce periodic idei de genul ”i-au dat 18 ani” etc., la fel cum acum îmi aruncă ideea ”inculpatul”, fără să spună altceva. Dacă nu aș fi fost izolată cu forța, atunci nu ar fi avut cum să mă acuze de nimic.

Reaua-credință sau incredulitatea oamenilor e strâns legată de nevinovăția victimei. urmează imediat continuarea.