CONCLUZII, partea a 12a – psihiatrie

Mai înainte de a trece la subiect, voi scrie pe scurt despre anumite acuzații aduse mie. În 2018, după ce m-am întâlnit cu Luiza Dona, cineva cu pseudonimul Luisa Luisa, mi-a pus pe youtube un comentariu negativ, cu ideea că eu nu trebuie să răscolesc trecutul. În general, acest lucru este spus oamenilor care au trecut prin multe necazuri, de către cei care nu au trecut prin atâtea și care se tem ca nu cumva omul respectiv săle tulbure viața, probabil, cred ei – prin tristețe și adevărul pe care ceilalți vor să îl ascundă. În realitate, Luisa Luisa nu avea dreptate în ceea ce mă privește, eu nu am tulburat pe nimeni scriind acest blog al meu și nu am avut niciodată tendința să mă gândesc la trecut. Subliniez, trecutul nu poate lovi pe nimeni, doar prezentul și parțial teama de viitor este ceea ce omoară pe orice om. A trebuit să scriu tot adevărul și veți înțelege la sfârșit de ce, poate mai clar. Ei nu m-au lăsat să termin mai repede blogul prin administrarea otrăvii, căci altfel blogul era încheiat de acum 7 ani și aș fi scris poate altceva, în funcție de interesele mele intelectuale. Am fost cu adevărat unul dintre cei mai pozitivi oameni, cu mare grijă de alții și nu am rănit cu trecutul meu pe nimeni. Cei care mă otrăveau și torturau oricum ar fi continuat asta chiar dacă nu aș fi scris nimic din adevărul despre mine.

În același timp vreau să subiniez că nu m-am gîndit măcar la oameni, find un om civilizat – adică nu m-am gândit niciodată la chipul sau vocea cuiva, în afară de profesorul Z în 1989 și habar nu am cum f_t unii pe cei fără noroc, eu nu aș fi făcut așa ceva nimănui. Cu alte cuvinte, nu am intervenit niciodată negativ în cursul realității, nu am lovit pe nimeni niciodată și nu am pus niciodată mai presus de alții interesul meu personal, chiar și numai dorința de a trăi.

Acum mă voi referi la câteva lucruri esențiale legate de psihiatrie, din modul în care au apărut de-a lungul vieții mele.

Amintesc că per blogul meu există două postări ale mele despre spitalul de psihiatrie:

https://cristina-moldoveanu.blogspot.com/2013/11/detalii-despre-spital.html
https://cristina-moldoveanu.blogspot.com/2013/11/spitalul-de-psihiatrie-din-bucuresti.html
Amintesc că am încercat de mult să cer o reconsiderare a diagnosticului meu psihiatric, în așa fel încât să fie adevărul că încă mai eram capabilă de muncă – și astfel am ajuns ca proasta la Tribunal, nu pentru a acuza spitalul, ci ca să cer o adeverință pentru Institutul Medico-Legal, pentru a fi analizat diagnosticul meu.

Chiar și în prezent, unii intră peste mintea mea cu ideea că spitalul de psihiatrie nu vrea să recunoască adevărul. Adică independența mea sau libertatea, care ar fi însemnat acordarea dreptului la muncă cel puțin.

Există oameni care văd în psihiatrie doar latura instituțională, și nici pe aceea nu o înțeleg corect. Unii poate chiar cred că boala ”psihică” este ca în cărți și există cu adevărat. Psihiatria nu este un instrument lipsit de concretețe, nu este o tablă a lui Moise și este făcută de oameni, oameni concreți care ascultă de nevoi concrete, nefiind roboți perfecți. Eu, în calitate de pacientă, eram în primul rând om și în al doilea rând pacient, iar dezumanizarea și abstracțiunea legate de boala psihică pot păcăli doar pe proști – este un instrument al statului, cum era așa zisa Securitate sau altele recente, un instrument de coerciție, din câte se spune. Dar, dacă așa e, atunci e clar că există și loc pentru erori, adică mai multe cazuri de oameni perfecți închiși acolo sunt posibile. Totuși, și eu nu greșisem nimic. Acest întunecat instrument de tortură și segregare era clar vizibil și destinat mie încă din 1984, după ce am venit în București la părinți, dar atunci nu înțelegeam de ce. Eu am crezut că nu voi fi omorâtă de restul societății, fiind un om bun și care își vedea de treaba lui, într-adevăr fără defecte.

Așadar am spus de mai multe ori că terminologia și practica psihiatrică o așază pe mama în postura de ”aparținător” sau stăpână asupra mea, deși ea e răul și eu am fost mereu binele curat. Mai mult decât atât, nu este ca orice altă formă de închisoare (fiindcă e și închisoare) și sclavie – ci e mai rău. Nu mai detaliez. Ipocrizia societății este complexă dar și aceeași ca în orice formă de sclavie. Eu nu am pretins desfințarea jugului, ci o excepție pentru mine, findcă meritam viața, în ciuda minciunilor unora. Pacienții întâlniți de mine păreau unii chiar răi cu adevărat și cu diverse defecte, și mă loveau la fel cu cei din afara spitalului.

Cum știm cu toții, există articole sau alte scrieri care menționează că psihiatria a fost un instrument de tortură și prejudiciere a celor care erau persecutați politic sau a celor care aveau defecte sau boli genetice – ceea ce am văzut și eu în spital, sau a unor minorități sexuale sau a altor persoane nedorite de societate. Este scris că pacienții psihiatrici, fiind în general oameni săraci și marginalizați, au fost sterilizați odinoară și apoi chiar uciși, fiindcă au cu toții obiceiul să se refere la abuzuri ca și cum ar fi fapte dintr-un alt tmp. În cazul meu erau mulți factorii numiți de risc și e posibil ca medicii să fi luat în considerare la închiderea mea anumite teorii ale determinării genetice a bolilor psihice, mai ales findcă se vedea că tata nu era tatăl meu biologic, mai ales înainte să își lase barbă. Părinții erau persoane nebune de ură față de mine, aplicau violență mare asupra mea fără să îi provoc și apoi se prefăceau că nimic nu s-a întâmplat și eu puteam dovedi asta, eu fiind destul de inteligentă ca să nu fabric așa o poveste.

De asemenea în spital există și paciente f_te de medici, după cum mi s-a spus și mie odată – ceea ce amintea de povestea mea nefericită legată de profesorul Z la meditații, absolut sigur singura dată în viață când m-am înșelat, doar printr-un singur gând greșit, dar niciodată delir, și anume că el ținea la mine, dar el insistase enorm și eu nu puteam ghici ce plănuia.

Un alt aspect este cel legat de sinucidere – au am avut o tentativă de sinucidere la sfârșitul anului 1998 și apoi am fost pacienta psihiatrului Ionescu, care prezentase la curs, în facultate, problema sinuciderii drept semn clar – anume spusese că dacă un om comite suicid, chiar dacă nu a fost în evidența spitalelor psihatrice, atunci el în mod sigur avea o boală psihică ascunsă, concepție cu care eu, bineînțeles, nu sunt de acord.

Așadar, care au fost și sunt simptomele bolii mele psihice? Pot spune cu certitudine că nu au fost, și că eu, odinoară, cunoscând teoriile psihopatologice, puteam cu ușurință să dovedesc din punct de vedere teoretic, cu destule probe concrete, că nu suferisem de nicio tulburare psihică, în afara acelei tulburări sexuale, care era datorită prezenței profesorului Z în viața mea, eu având doar 17 ani la primele întâlniri cu el. Am povestit totul în detaliu. Ulterior, și în ultimii ani nu am avut niciun fel de simptom, în afara țipatului și vorbitului singură și tentativei de sinucidere. Nu aveam nici măcar insomnii sau coșmaruri. Tentativa de sinucidere a fost cum am povestit. Vorbitul singură a fost cum am povestit și apoi, în ultimii ani, a fost din cauza prelungirii perioadei de izolare față de lume peste 30 de ani – acum sunt 36 de ani și jumătate și am renunțat la vorbire cu pereții, adică cu mine însămi. Este vorba de o tortură inumană, o cruzime fără egal, fiind eu izolată cu forța din 1984! Nimeni o viață întreagă în afară de cele 5 persoane ... nimeni, oare puteți înțelege? Fiind un om normal și bun.

În ce privește țipatul – au fost două motive: unu, tortura din partea familiei și a vecinilor, care apare la mulți alți pacienți ca ”simptom” – tortură pe care o puteam dovedi și explica clar, dar nimeni nu voia să stea defel de vorbă cu mine, și doi, frustrarea – respectiv lipsa dreptului natural de a munci (din câte mi s-a spus) sau de a studia, de a avea copil. Faptul că teoretic nu aveam acest ultim, al treilea drept, a fost cauza închiderii mele în spitalul de psihatrie ultima oară, în 2016, fiindcă țipam după ce nu mai fusesem acolo din 2007. Singura mea mare durere personală de-a lungul vieții a fost lipsa dreptului de a avea copil, findcă nu înțelesesem totul. Dacă însă cineva mi-ar fi explicat, aș fi înțeles. Atunci când nu am mai țipat, m-au închis la spital, și am ajuns la perfuzii, inconștientă la început, fiindcă eram otrăvită. Un lucru important e că fosta mea colegă de bancă, Luiza, practic singura mea relație mai apropiată toată viața, a fost și ea diagnosticată cu schizofrenie în urma meditațiilor petrecute împreună cu mine și cu același profesor Z. Eu prima în 1992, ea ulterior. Dar în final ea a fost acceptată, din câte spunea, însă pentru o muncă de uzură, din câte se pare.

În rest, în afară de aceste simptome, tot ceea ce au scris medicii din spital despre mine și psihologii clinicieni este crudă minciună și fantezie personală – în mod sigur. Dar ei nici măcar nu au stat de vorbă cu mine, nici măcar la internarea în spital, ca de obicei.

Când eram studentă la psihologie, din ceea ce am citit eu, nu a fost niciodată vorba de un studiu asupra erorilor psihiatriei și profesorii nu menționau acest lucru – deci se stipula indirect că deciziile și diagnosticele psihiatrice sunt literă de lege și inamovibile. Bineînțeles că am scris și trimis memorii-cereri, chiar și către spitalul de psihiatrie – adică suplex libellus ale mele, bine structurate, cu mențiunea că eram încă în stare de anumite activități sociale și că îmi doream viața, find izolată și foarte săracă, și încă nu eram bătrână – dar nu a fost să fie nicio șansă. Medicul Căpraru, singurul psihiatru care a stabilit o oarecare relație cu mine, spunea despre mine că eu gândesc cu ecou, fără să ia în considerare că nu aveam gânduri, adică vorbire în gând deloc, fiind om normal și neavând cu cine vorbi sau scop în acest sens. Tot ea spunea despre mine către medicii rezidenți – ce ne facem cu ea, adică cu mine, că e prea inteligentă? Nimeni nu poate fi prea inteligent sau prea bun.

Iar au intrat unii cu ideea că a fost o eroare, că lumea nu trebuie niciodată să înțeleagă adevărul despre psihiatrie. Mai am de adăugat ideile despre delir - pe care toată lumea le cunoaște. Medicii au mințit în mod clar că eu aveam delir, adică tulburare delirantă. Totuși, dacă citiți blogul meu, veți vedea că nu am avut niciodată delir, că am povestit doar fapte concrete și clare, evident reale, pentru care aveam destule dovezi și pe mine însămi, o femeie complet singură, cu care nimeni, nici psihiatrii, nu vorbeau nimic, nici n-o întrebau nimic. Se putea dovedi că niciodată nu am avut tendința de a interpreta lucrurile, deci de a delira, și că am avut mereu dreptate, am văzut relitatea exact așa cum era. Dar mulți spun că toți știu că nebunia în acest sens nu există - există doar prostie sau pacienți obosiți și amețiți de tratament și de alte neajunsuri din partea societății.

Una dintre ideile legate de psihiatrie e minciuna că eu eram agitată, dar nu orice fel de agitat, ci un nebun agitat. Alții zic că nu am fost niciodată agitată. Eram în permanență agitată din cauza torturii prelungite cu zgomote, din cauza sistării somnului prin zgomote mai multe nopți, din cauza unor otrăvuri clare, din cauza lipsei unei relații măcar cu altcineva.