CONCLUZII, partea a 14-a, handicap

Voi scrie acum despre ce înseamnă handicapul pentru mine, modul în care îl percep sau îmi afectează viața în prezent. Oamenii care nu cunosc limba română literară sau care, pur și simplu, vor să glumească și să apară drept idioți nevinovați, spun andicap în loc de handicap, ceea ce îmi amintește de vărul meu Andi, care a avut cap să emigreze în Japonia demult.

După cum am mai povestit poate, încă de când eram copil mic, familia insista pe ideea de a fi șchiop, cu referire accentuată la poezia Otiliei Cazimir (mamaia) despre cățelușul șchiop și cruzimea celorlalți copii, lucru care mă înduioșa și pe mine atunci, sau repetând (nașu) vorba ”mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i.” După cum am mai povestit, am fost crescută cu dragoste și milă și respect față de cei năpăstuiți, cum ar fi șchiopii, bătrânii, copiii săraci, țiganii.

Fac o paranteză cu ideea că tot ce am spus despre mama e adevărul. Ideea celor proști e că prea se potrivește ceea ce povestesc eu cu ideile din clasificări psihiatrice și prin urmare ei cred că eu aș fi nebună cu adevărat, că o văd greșit pe mama mea, când, în realitate, puteam dovedi că nu eram așa ceva și că nici măcar nu am exagerat, mama fiind mai rea. Ei chiar nu văd ceva logic – că acele idei psihiatrice despre caracterul psihotic al gândurilor pacienților despre mamă sau familie – acestea sunt invenții clare și cadre teoretice în care unii vor să includă oameni uneori inteligenți, care nu sunt doriți, despre care familia minte. Dacă de exemplu un geniu sau om numit geniu, cum ar fi Leonardo da Vinci sau Einstein sau Stephen Hawking ar fi spus, de voie, de nevoie, adevărul despre mama sa, atunci oare ați fi crezut? Desigur spuneți dvs., deși habar nu aveți, geniile nu ar fi spus așa ceva sau oricum nu ar fi ajuns să creeze nimic, dacă aceasta ar fi fost realitatea. Bun, probabil că nu am fost geniu, dar am fost un om inteligent și cu deplină puritate și bunătate și mi s-a părut monstruoasă ideea – bazată pe realitate clară - că eu trebuie să fiu aparținută și chinuită de mama, care era un om extrem de rău și nervos, fără milă, în timp ce eu nu greșisem nimic și eram calmă mereu. Mama mea e chiar un monstru ca în literatură, un om fundamental rău - dacă nu s-a convertit - dar proștii nu pot crede adevărul.

Când m-am trezit după amputarea piciorului, acum 22 de ani, alături de patul meu stătea mama, care a spus că mi-am pierdut piciorul, dar nu e nimic, că voi avea proteză. Înainte de a sări pe fereastră nu luasem în considerare posibilitatea că voi supraviețui, devenind șchioapă, astfel încât am fost luată prin surprindere și mi s-a părut a fi ca un corp străin această lipsă a unei părți din piciorul meu. Am crezut la început că voi compensa prin valoare psihică, și în particular intelectuală, acest handicap fizic. Nu am luat în considerare atitudinea disprețuitoare și de rejecție din partea societății, a celor care îmi aruncă în gând cuvinte gen schiloada, handicapata etc., crezând că această atitudine e determinată doar de ura și atitudinea dintotdeauna a familiei mele, nu doar de după pierderea piciorului. Astfel eram convinsă că voi reuși să muncesc și eventual să creez ceva bun și inteligent și frumos. Fiindcă atunci când mi-am pierdut piciorul eram studentă la medicină în anul întâi, am luat hotărârea de a continua facultatea (anul întâi nu poate fi repetat), în ciuda faptului că psihiatrul Ionescu mă sfătuise să întrerup studiile, fiind foarte dificil așa. Dar eu nu mai puteam îndura izolarea cu părinții și lipsa unui loc de muncă, practic nu aveam de ales – trebuia să continuu. Astfel am mers la facultate în anul unu și doi în cârje, cu taxiul, la toate lucrările practice obligatorii.

În calitate de handicapat cu certificat am beneficiat de asigurare medicală, pe care altfel nu aș fi avut-o decât dacă eram pensionară – ceea ce nu se putea, și psihiatrul Căpraru spunea la fel – sau angajată în muncă, ceea ce nu găseam. Cu alte cuvinte, am beneficiat de ajutor medical numai fiindcă sărisem pe geam, că altfel nici nu aș fi avut bani pentru medicamente după moartea tatei. Comisia penstru evaluarea persoanelor cu handicap din sectorul doi era pe Moșilor, la doi pași de locuința mea. În virtutea certificatului de handicap provizoriu bazat pe amputarea piciorului stâng, în urma căreia a rezultat un bont protezabil, handicapul meu era considerat mediu și implica un ajutor bănesc lunar de 50 de lei, care în prezent este 60 de lei (zeci de lei, nu sute) primiți lunar pe cardul meu bancar, deci din care aș putea cumpăra doar câteva alimente. Vreme de un an sau doi am acceptat să îmi fie emis un certificat de handicap accentuat, luând în considerare diagnosticul de boală psihică gravă, schizofrenie. Acest handicap îmi oferea vreo 2-300 lei lunar ca ajutor social, probabil în prezent ar fi fost puțin mai mult. Am preferat să renunț la aceste handicap, fiindcă suferința psihică produsă de această certificare a închisorii nedrepte mă făcea să sufăr prea mult, m-aș fi sinucis în mod sigur. Nu puteam accepta așa o nedreptate și minciună, mai ales cu o mamă așa mincinoasă și rea, care îmi dorea moartea din primii ani ai adolescenței, fără motiv, mă chinuia zilnic și spunea că toți o vor crede pe ea, ceea ce exact așa este. Locuiam singură în apartamentul meu din bani legali din moștenirea după un tată vitreg care mă maltratase, dar eu nu răspunsesem niciodată cu rău și ură. Aveam mai puțin de 40 de ani și eram capabilă de multă muncă și chiar de studii intelectuale serioase. Nu suportam minciuna și prejudiciul pe care mi l-ar fi creat un certificat definitiv pentru boala psihică – doream mult să muncesc, orice, și eram în stare, chiar de eforturi fizice la început, după mutarea în blocul trei. Dar nimeni nu mă știa și nimeni nu cunoștea aptitudinile sau capacitatea mea. Neavând pe nimeni, nu puteam găsi de lucru. Era și respingerea din partea lumii, pe care nu o percepeam încă și nu era niciun motiv să fie. Era și minciuna că eram bolnavă psihic, când eram perfectă și puteam dovedi aceasta în detaliu și nici măcar nu greșisem nimic.

Ulterior, renunțând cu multe insistențe la handicapul bazat pe boală psihică, am obținut un certificat definitiv pentru handicapul motor.

Faptul că bontul trebuie protezat a dus periodic la cheltuieli mari pentru confecționarea protezelor necesare de gambă, care sunt parțial compensate de casa de asigurări. Cu ajutorul unei proteze bune, care poate fi chiar ascunsă de haine adecvate, eu aș putea merge kilometri zilnic, astfel am mers la facultatea de medicină până în semestrul doi al anului cinci, am mers în excursie până la Paris și înapoi, am mers la colegiul ILCaragiale ca profesoară, urcând și coborând scări multe, am mers oricunde aveam nevoie în oraș, inclusiv cu mijloace de transport în comun, am făcut de sute de ori curățenie în casă și chiar am urcat pe Coastă, la vie, în Colun, satul mamei. Doar nu pot să alerg sau să sar, restul e posibil cu proteză, scările se coboară mai greu unde nu e balustradă. În București se acorda, în plus și temporar poate, un ajutor lunar de 500 de lei pentru persoanele cu handicap, pe care l-am pierdut mutându-mă la Voluntari. Oricum, obezitatea e un handicap mai grav și chiar acum țin regim să slăbesc, findcă burta mă deranjează și nu mai pot suporta grăsimea în general. Handicapul motor nu mă deranjează nici acum, decât atunci când sunt în pat și trebuie să merg repede la toaletă, căci punerea protezei durează puțin.

Aspectul fizic neplăcut al unei femei șchioape nu m-a deranjat deloc, fiindcă oricum nu ținusem niciodată la frumusețe sau aspect fizic. Acest lucru nu m-a afectat emoțional și în gândire, am rămas același om delicat și pur.
Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că faptul de a deveni șchiop este o nenorocire în viața unui om și, din această cauză, oamenii au inventat minciuni defăimătoare despre mine, ca și cum aveam o vină sau eram nebună, când eu, de fapt, nu greșisem nimic și nu eram nebună - și că unii mințeau cu scopul de a justifica necazul meu, pentru ca oamenii să nu aibă respect sau milă față de mine și să mă lovească în continuare, deși meritam mila și respectul, spun unii.