Notez acum ceva ce parcă am mai scris odată, ceva ce mi se fixase ca un cui în amintire. La un moment dat citeam ceva mai simplu de citit, nu îmi amintesc ce, și un personaj spunea că, întâlnind pe cineva care citea studiul despre sinucidere al lui Emile Dürkheim, personajul a fost calificat drept cineva ”mare” și eu nu vedeam nicio legătură între aceste fapte sau ceva grandios.
Pe scurt, încă din tinerețe mă gândeam că în niciun caz nu mă voi sinucide, oricât de grea va fi viața. Pare cam absurd să te gândești la așa ceva, dar eu eram plină de factori de risc, fiind respinsă de părinți cu brutalitate și crezând, în mod absurd poate, că voi fi acceptată de ceilalți oameni. Nu de mult am explicat că eu consider că am avut doar trei greșeli întreaga viață, printre care acea tentativă brutală de sinucidere, dar în realitate era o greșeală mai mică decât pare, fiindcă oameni răi, ca și acum, practic vor să mă împingă la moarte, poate chiar mai mult decât în alte cazuri psihiatrice și eu de fapt vreau să trăiesc și am principii clare – a nu comite suicid. Totuși, pentru omul simplu, sinuciderea este plauzibilă și probabilă într-un mod simplu : omul care e total respins de ceilalți se sinucide fiindcă nu are alte opțiuni, cu atât mai mult dacă el are dreptate și ceilalți nu. Totuși, eu nu vreau să mă omor, ba chiar nu am gândit așa de fapt, dar în ultima vreme doar, mi s-a întâmplat să mă gândesc la această opțiune. Totuși cred cu tărie că e greșit, nu cred că voi pune în practică această alternativă. Viața e ceva extrem de frumos, dar pe mine m-au respins total din 1984 și aș fi avut nevoie de atâta de puțin pentru fericire – măcar câțiva oameni în viața mea și o activitate oarecare. Sunt prea mulți ani de izolare – deja aproape 37 – și eu niciodată nu mi-am putut imagina viața altfel decât pentru ceilalți și nici nu poate fi de fapt – durerea mă sapă ca pe-o statuie de sare. Am apreciat mereu viața așa cum este, nu mi-am dorit nimic din ce nu puteam avea în mod sigur, m-am bucurat ca de-o lumină și sărbătoare de fiece clipă și mai ales de cele petrecute în compania altora, cât de puțin – dar ei nu mi-au lăsat aproape deloc viață și niciun drept și am fost un om extrem de bun cu imens respect față de alții, dar am fost un om perfect normal și nu pot trăi izolată total cum vor ei. De fapt, ei vor să mor, au zis clar, direct sau indirect foarte clar…
Acum, o întoacere în timp la acea tentativă de sinucidere care m-a lăsat șchioapă. Unii insinuau că nu eu am hotărât atunci să mă arunc pe geam. Nu voi mai povesti cum a fost, deja e scris totul pe blogul meu, am trecut printr-o experiență NDE (near-death experience) sau cineva mi-a trimis un vis telepatic în ziua în care am sărit pe geam și m-am văzut pe mine sau pe cineva în sânge, de la gât în jos, nu mi-am văzut capul. Bineînțeles că a fost o tentativă conștientă, a fost hotărârea mea, eram prinsă de o migrenă cutremurător de puternică și asta m-a obligat să mă arunc pe geam, gândindu-mă că dacă mai stau în viață voi înnebuni de la acea durere și voi deveni un monstru precum aceia care mă vânau în tren în seara precedentă, cu idei cu care gravitau în jurul vieții mele, ca și cum erau nebuni și credeau aberații despre mine și despre alții. Unii spuneau în ultimii ani că pur și simplu am fost proastă și am sărit pe geam din ignoranță, fiindcă eram doar f_tă foarte puternic de tot poporul și acei oameni ciudați nu erau nebuni și nu aș fi devenit ca ei – ci erau doar proști care credeau aberații despre mine sau care inventau aberații. Vorbeau despre o mare cafegioaică care nu va mai avea viață personală și despre doi mutanți genetic care controlează întreaga țară și hotărăsc tot ce e rău asupra oamenilor, spuneau că numai un singur om poate fi salvat în fiecare an etc. Mai vorbiseră aberații în jurul meu și în alte dăți. Așadar, combinat cu durerea imensă, am sărit, mai ales că tata a refuzat să mă ducă la vreun spital. Ulterior au spus că vecina de dedesubt, doamna Kis, m-a găsit afară și m-a salvat. Ulterior, ea spunea de față cu mine ”le-am spus vecinilor cutare să nu mai arunce mămăliga pe fereastră”, dându-mi impresia vagă că spunea altceva, adică se referea la aruncarea mea pe geam, deși nu mă aruncase nimeni, ci fusese decizia mea conștientă. În felul acesta, inventând că eram inconștientă, oamenii mă alungau mai rău, ca și cum nu aveam cap sau nu eram de încredere, deși, dacă m-ar fi acceptat, oricât de puțin, absolut sigur nu aș fi comis sinucidere din nou. Atunci când am sărit pe fereastră eram un om relativ mulțumit și nu aveam motive să sar, eram studentă la medicină și, deși eram izolată și atunci, vedeam și auzeam zilnic mulți oameni, aveam speranțe să ajung să muncesc, să am un loc de muncă într-o zi.
În afară de acea tentativă de suicid, am mai încercat doar o dată să mă curentez, în anii dinaintea intrării la medicină, din cauza rejecției și lipsei unui loc de muncă și a oricărei relații cu altcineva în afară de părinți. Totuși nu greșisem nimic, nu înțelegeam de ce mă alungă total din lume – și eram tânără și aptă de diverse lucruri. Când am văzut că nu mor dacă bag degetele în priză, am încercat să le ud, să le introduc în diverse moduri după ce am deșurubat priza etc., dar nimic nu a mers. Mă gândesc că poate priza nu avea împământare, că, dacă ar fi fost, poate pățeam ceva. Cred că multe din sinucideri sau tentative de sinucidere se produc din cauza ignoranței. Altfel, mai cred că unii sinucigași, cum am fost și eu, după ani de la tentativele lor de sinucidere, se bucură puțin că nu au murit – și mie mi s-a întâmplat – fiindcă au fost imersați într-o stare de grație, de cunoaștere și trăire superioară a fericirii de a fi pur și simplu, de experimentare de noi idei și imagini care deschid perspective uluitoare și magnifice – chiar dacă pare o megalomanie ceea ce scriu acum ( !) totuși așa este, viața oferă mereu noi orizonturi și nu putem – cred eu nicicând - epuiza nenumăratele variante posibile de eu creator, de sine simțitor ș.a.m.d.
Ceea ce contează în ultimă instanță este conștiința curată și bună că ne-am făcut datoria de-a lungul vieții și mai mult chiar, la sfârșitul fiecărei zile lucrătoare sau de sărbătoare. Numărăm și noi răsărituri și începuturi noi zi de zi. Fiecare culoare și fiecare formă și fiecare idee apar în lumini noi. Descoperim altceva zilnic și nu putem să nu îngenunchem în fața noului și în fața vechiului asemenea. Mă gândesc că poate există oameni așa de înecați în suferință, încât nu mai pot continua – le cer să aprecieze faptul că există măcar o persoană, rea sau bună, în viața lor, deci există și Dumnezeu sau lumina zilei – eu nu am avut-o decât pe mama de exemplu, mult prea puțin, mai ales că ea nu m-a vrut deloc de la început și are alte persoane care contează pentru ea. Bine, nu are niciun rost să compar suferința mea cu a altora, fiindcă nici nu îi cunosc și știu că fiecare om are altă percepție asupra realității. Fiecare om e un individ, nu un caz clinic. Pe această cale transmit tuturor celor greu încercați numai bucurie, ca un balon de săpun mare și colorat, soare din vârful degetelor cu care scriu, și eu ca și ei, copil al lumii acesteia, copil dezmoștenit de soartă, cum se spune, solist ratat, corist exclus etc. Lumea continuă să fie frumoasă, nu are rost să o părăsim, pe cât posibil…
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...