CONCLUZII, partea a 11-a, sărăcia

Concluzii, partea 11, despre sărăcie
Am scris aceste lucruri de mai multe ori, așadar le repet.
Probabil că știți că spitalele primesc în general oameni săraci, inclusiv cel de psihiatrie, așa a fost în toate timpurile și este oricum scris în cărți și diverse reviste. Eu am fost într-adevăr un om foarte sărac, chiar pauper, spuneau unii. Boala aduce sărăcie, dar mai ales invers, sărăcia aduce întotdeauna boală și respingere din partea societății.

În jurul sărăciei mele oamenii au părut a construi minciună și mistificare. Încă din copilărie au creat un mit al familiei – că eu eram moștenitoare bogată, când, în realitate, eram cel mai sărac copil. Acest mit a continuat și după ce m-am mutat cu părinții, de exemplu Lili Stoicescu mințea în acest sens.

Toți spun în cărți, la fel ca unele persoane de peste gândul meu, că oamenii săraci nu sunt niciodată respectați și sunt batjocoriți și respinși de toți. Pentru a justifica față de cei cu bani situația mea ei au inventat că sărăcia mea e meritată și că ar fi chipurile din cauză că eu am greșit ceva și m-au condamnat. Acest lucru nu e adevărat. Ei insinuau că și în alte cazuri au făcut la fel. Nu era o sărăcie meritată, eu nu am avut nici măcar dreptul să muncesc, darmite ocazia. Pentru nevoile mele ar fi fost de ajuns un salariu, oricât de mic. Ei insinuează că sărăcia e o pedeapsă și că de obicei e meritată, că eu sunt o excepție că nu am greșit nimic. În felul acesta oamenii sunt legați la ochi și nu mai văd niciodată adevărul despre săraci care sunt pur și simplu săraci. Săracii sunt astfel tratați, ca întotdeauna, cu complezență.

O altă bazaconie inventată de ei este că pe mine m-au ridicat în societate – de fapt ceva confuz, fiindcă eu am fost mereu jos, dar pentru ei era vorba de valoarea mea intelectuală, pe care ei o considerau nemeritată, dar era doar propriul meu intelect – deci ideea delirantă că pe mine m-au susținut sau ridicat vechiturile printre care am crescut, ca în romanul Marile speranțe. Acest lucru nu e adevărat, pe mine m-au crescut în mizerie și printre vechituri fiindcă, pur și simplu, nu aveau cu ce – abia aveau pentru hrană, uneori nici atâta. Această sărăcie moștenită s-a perpetuat de-a lungul vieții, mai ales fiindcă am fost din lotul pacienților psihiatrici. Vechiturile nu folosesc la nimic, mai mult dăunează – deci eu m-am dezvoltat intelectual prin muncă și efort și disciplină, prin propria valoare, și în ciuda sărăciei și vechiturilor.
În copilărie nu am reușit să îmi dau seama ce consecințe avea faptul că eram atât de săracă printre ceilalți copii, în lume în general.
Mamaia mea a ținut mult la mine și, așa cum am povestit, își trăgea cerceii din urechi, pe patul de moarte, ca să mi-i dea, să se asigure că ajung la mine. De la ea mai am și epava unui ceas – broșă vechi, probabil de mai mult de 100-200 ani, o bijuterie foarte uzată, pe care nu am avut cui s-o dau în ultimii 10 ani, dar unii au inventat peste mintea mea – nu știu dacă și în realitate – că acea bijuterie are puteri vrăjitorești etc. și ar fi fost sursa vreunei puteri a mea, ceea ce e fals. E o poveste foarte simplă – unii spun că așa credeau proștii, fără să ghicească că femeia și mintea ei, adică eu, e bijuteria, nu acea vechitură. Întotdeauna e așa, omul e bijuterie, nu pietrele. Unii oameni sunt mai bine cizelați și șlefuiți, alții mai puțin.

Fiind foarte săracă în ultimii ani, singură și respinsă de toți, a trebuit să vând câteva grame de aur să am pentru nevoile de bază – și nu am avut decât câteva grame de aur. Restul – 4 inele mici și o pereche de cercei, mereu aceleași, obișnuiam să le amanetez mai mulți ani pentru câteva sute de lei, mai ales iarna și vara să le scot câte unul, pentru iarna următoare.

După moartea tatei au urmat necazurile legate de moștenire – bineînțeles că sunt încă în indiviziune cu mama, dar problema a fost că Lili Stoicescu și mama m-au chinuit mult timp legat de averea, puțină de fapt, moștenită de la tata. În final s-au liniștit, după un circ imens. Mama mi-a făcut scandal ca la ușa cortului, cu ideea că eu o las pe drumuri și alte idei pentru proști, când de fapt era exact invers, ea era mamă rea, ca întotdeauna și eu chiar am fost prejudiciată material de familie, dar nu foarte mult. Totul a fost exact așa cum am povestit pe blogul meu. În anii care au urmat morții tatei, eu și mama am fost două femei singure și sărace, chiar mai sărace decât înainte de moartea tatei. Ea văduvă, eu oarecum orfană, doar că nu mai eram copil, dar toți mă tratau așa, de parcă aș fi fost fără judecată. Amândouă doar femei.

Am fost extrem de săracă, a trebuit să cerșesc pe stradă câte un leu –doi pentru o țigară și o pâine de un leu cu salam. Mi s-au deteriorat dinții mai rău, nu am avut nici de dentist, nici de produse de igienă, nici de spălat rufe. În plus, mai și furau vecinii de la mine pentru rufele lor. (absolut sigur dispăreau produse din recipiente). Nu am mai avut bani de chiloți și de încălțări sau alte haine, am povestit deja totul în acest sens. La un moment dat m-am gândit să merg la cantina săracilor, unde aș fi mai văzut oameni, fiind și izolată de mulți ani – ceea ce nu mai puteam suporta, dar nu m-am dus, gândindu-mă că nici acolo nu mă vor primi și vor zice că sunt nebună și în plus mă puteau otrăvi și acolo. Am mai cumpărat unele produse de la chioșcuri care dădeau pe datorie, dar cu mine aveau ceva și nu mi-au dat, findcă așa le șoptise cineva, deși dădeam mereu banii înapoi. E posibil ca vânzătoarele să fi crezut sincer că sunt nebună, fiindcă acesta e un zvon care e mereu crezut, dar de fapt era persecuție, ca întotdeauna. Vânzătoarele – una rea și alta cumsecade, mi-au mai dat câte ceva, odată am primit, parcă de Crăciun, câțiva cartofi de pomană. Altfel, mâncam în mod nesănătos, neavând bani, pâine multă și goală sau cu zahăr, paste fierte goale, mămăligă etc. deci ei mergeau astfel înainte cu distrugerea sănătății mele. Cele două vânzătoare au fost luate și puse să muncească ca femei de serviciu la cazinoul din apropiere.

Proștii probabil credeau că am fost pedepsită, sau că eram nebună și pierdeam banii, că nu mi se dădeau de aceea, sau că cheltuiam prea mult, sau că mințeam, sau că aveam familie rea sau deloc, ceea ce era oarecum adevărat. Unii spuneau peste mintea mea că numai nebunii nu au bani în ziua de azi, deci nu aveam șanse să le fie milă. (!) Alții au spus de mai multe ori că ”au strâns șurubul mai tare (sau prea tare)”, ca și cum mă persecutau sau mă pedepseau oameni sus- puși, naiba știe pentru ce, și acesta a fost încă un motiv pentru care am scris tot adevărul despre viața mea. În 2017, la numai 46 de ani, după ce o viață întreagă am suferit pentru lipsa dreptului la muncă, a trebuit să accept să devin pensionară, dar medicul – un singur om, mințit de ceilalți poate, a declarat că eu am capacitate de muncă pierdută 100%, deci mă condamna la moarte indirect, deși eram fără pată și eram încă aptă de anumite munci. Pensia calculată a fost mai puțin de 500 de lei inițial, și unii au intrat peste mintea mea cu ideea că mi s-a dat o ”pensie de moarte” adică pentru a muri. La sfârșitul lui 2018 pensia era sub 600 de lei (520 sau 580, acum nu mai am cuponul), dar ulterior, din motive bizare, necunoscute de mine, a crescut până la 800 de lei în prezent. Deoarece m-am mutat în Voluntari, situația mea financiară e acum bună. În afară de pensie mai am și banii dintr-o chirie despre care voi vorbi. Am reușit să îmi cumpăr câteva haine, aproape toate ieftine și chiloți și acum pot spune că am de toate. Oricum, niciodată nu am visat să am bani mulți și nu am nevoie, sunt învățată cu lipsurile de mică, dar mi-aș dori ce e drept două lucruri – un duș mai bun și tratament stomatologic adecvat. Am fost mereu un om realist și nu mi-am dorit lucruri pe care nu le pot avea, nici material, nici intelectual. Îmi amintesc ce caraghioasă puteam să par unora când, vorbind cu Lili Stoicescu despre ”valori” și necesitatea ca omul să aibă unele valori pe care să se bazeze, eu mă gândeam la valori cum ar fi iubirea, gândul curat, pacea, adevărul și dreptatea și ea se gândea la bani, iar eu nici nu am înțeles atunci, pe moment.

În ce privește banii din chiria apartamentului de pe Moșilor – cel comun, în indiviziune, în care eu am 3 optimi, adică mai puțin de jumătate, mama a făcut o ilegalitate, așa cum se spune că fac toți – anume a declarat sumă mică (din spusele ei), pentru a nu plăti impozitul enorm legal. Unii spun că această evaziune fiscală nu e furt grav, ci un fel de treabă haiducească. Cât timp stăteam eu în oraș, chiria era mică și chiriașul îmi lua și 100-200 lei pe lună pentru diverse reparații. Deci aveam numai 1000 lei pe lună, uneori nici atâta. Acum sunt 1500 lei, deci o sumă măricică, din care mama nu mi-a luat decât mai puțin de jumătate în fiecare lună. Acum însă am de toate, cum spuneam. Mi-am luat și cizmulițe. Am preferat să spun și adevărul despre acei bani. Nenorocul e că la curte, cum stăm noi, în două camere, apar tot felul de cheltuieli cu centrala de gaze, cu puțul din curte etc. la care facem față greu. Mama spunea mai demult că banii mei din moștenire sunt bani nemunciți, deși o parte din vina pentru faptul că nu am avut loc de muncă o poartă ea și așa spunea încă din 1984-1985.

În afară de faptul că ei spun că oamenii cred că numai nebunii au bani așa puțini ca mine, ei mai considerau că săracii nu pot fi bine educați sau cultivați și se mirau chipurile de inteligența mea! Deci, tot eu am dreptate, în cele mai mici detalii, legat de faptul că săracii sunt doar săraci, nu sunt condamnați și copiii lor la fel.

Încă de când eram copil familia se lua de mine cu ideea ”mănâncă, că alții nu au nici ce mânca”. În anii grei de foame și lipsuri, mama îmi aducea caserole cu mâncare, cu ceva ce de obicei îngrășa - paste, cartofi, orez și eu le înfulecam, mai ales după ce răbdam de foame și alte lipsuri și otravă. Am omis detaliul important că am împrumutat o sumă mare de bani după moartea tatei, din moștenire, unei vecine care părea să aibă neapărată nevoie atunci, cum am povestit deja. Mi-a fost restituită, dar unii m-au tocat cu ideea că a fost o imprudență, că am fost iresponsabilă împrumutând fără nicio garanție, dar totuși nu au dreptate întrutotul, nu era foarte riscant. Pe de altă parte, eu m-am bucurat mult că puteam să o ajut și mi-am asumat un oarecare risc, deși eu însămi eram foarte săracă. Aceasta și fiindcă eram un om bun și generos.