CONCLUZII, partea 13 – dreptul la muncă și la studii

Am început acest blog în 2013, deci la vârsta de 42 de ani, când speranțele de a dobândi cel puțin dreptul la studii și la muncă erau încă justificate. Unii spun în gândul meu că această suferință a mea este centrul delirului meu, când, în realitate, eu nu am avut delir și aceste drepturi au fost centrul suferinței și al întregului calvar prin care am trecut atâția ani. Oricum, poate că ați înțeles deja, acest blog a apărut exact din aceste motive.

Legat de aceasta, ideile unora sunt că aceste drepturi existau mereu, dar că am fost păcălită că nu existau, sau că am fost respinsă doar fiindcă nu am fost dorită, nu fiindcă nu aveam aceste drepturi.

Nu știu cu certitudine dacă aceste drepturi sunt luate pacienților psihiatrici prin lege sau regulament, dar ele nu există oricum de facto, în practica recrutărilor pentru muncă, chiar dacă există teoretic, de iure.

În momentul în care medicul de familie a respins cererea mea de a mi se da o adeverință pentru angajare în muncă în 2007 – respingând deci în general acest lucru, adeverința adică, și pentru eventuale studii postuniversitare sau orice muncă sau activitate socială – am simțit o durere imensă, având și doar 36 de ani. A fost de departe cea mai mare durere din întreaga mea viață, spulberând toate speranțele și visele mele, încrâncenându-mi sufletul într-un fel de țipăt. Nu știu dacă puteți să luați în considerare că nu am greșit nimic și că unii oameni mințeau despre mine, așa cum mi se spune mereu, și că eram un om capabil numai de bine. Aceasta e crimă în mod real, ei mint toți că eu trebuie să fiu omorâtă și dvs. nici măcar nu puteți să vă treziți să înțelegeți cum v-au păcălit să ajungeți treptat să credeți așa o aberație, anume că trebuie să fiu omorâtă, ceea ce vi s-ar fi părut iluzie odinioară, dacă aveați capul limpede. Luarea drepturilor fundamentale la muncă și la studiu echivalează cu uciderea omului respectiv. Un lucru e cert: dacă aș fi avut măcar dreptul la muncă, atunci, datorită binelui imens din sufletul meu, prin răbdare și calm, care mă caracterizau, aș fi reușit în câțiva ani să fiu cunoscută și utilă, s-ar fi țesut legături ale mele cu ceilalți și, prin faptul că eram un om bun, fără ipocrizie, în câțiva ani ar fi văzut că țineam mult la oameni și s-ar fi obișnuit cu mine, și eu cu ei, și ne-am fi respectat și iubit reciproc. Astfel, nu ar fi vrut nimeni să mă omoare și nu aș fi fost otrăvită în mod sigur, aș fi avut viață lungă și prosperă. Nu aș fi avut de suferit povara amară a singurătății atâția ani. De aemenea, dreptul la studii era necesar, dat fiind contextul istoric și socio-cultural și aptitudinile mele – eram înclinată mai ales spre studfii filozofice, abstracte, dar meritam ceva, orice și oricât de puțin, și aveam și banii necesari, cum am explicat. Aș fi putut eventual să creez ceva intelectual dacă aș fi avut dreptul la studii și aș fi fost integrată în fluxul intelectual al momentului. Oricum, tot aș fi dovedit capacitatea mea intelectuală reală și binele. Trebuia doar să mi se recunoască libertatea și drepturile și nu ar fi fost nicio altă problemă, nici pentru mine, nici pentru alții. M-aș fi mulțumit doar cu dreptul la muncă.

Oricum, de-a lungul vieții am fost monstruos respinsă și mi s-a spus direct sau indirect, dar în mod clar, că e datorită faptului că legal nu am dreptul să muncesc nimic – și astfel de persoane au fost psihiatra Vișoiu, la care am ajuns din cauza profesoarei Mitrofan, profesoara Irina Holdevici, care mi-a spus clar că nu am dreptul la studii fiindcă am acel diagnostic, au mai fost profesoara Minulescu Mihaela, care m-a respins și în acum 4 ani, în 2016, după cum ați văzut, prin schimbul acela de mesaje pe mail, și se subînțelegea că nu am acest drept și din partea pshiatrilor și pshologilor din viața mea, deci era vorba de doar câteva persoane, din cele doar câteva persoane cu care a avut viața mea contact.

Astfel, am înțeles că drepturile acestea sunt negate cu adevărat și, astfel, o parte din pacienții pshiatrici sunt omorâți sau foțați să se sinucidă. Lipsa unui loc de muncă a fost mereu citată printre principalele motive sau cauze ale suicidului.

Este adevărat că am un handicap motor – prin faptul că sunt șchioapă, având lipsă gamba stângă. Totuși am fost atâta amar de vreme în stare de diverse munci, și am cerut acest lucru – un loc de muncă - cu deplină și sinceră modestie. Am fost mereu respinsă, mai întâi indirect și pe ascuns, apoi pe față, fiindcă oamenii au fost păcăliți că trebuie să fiu omorâtă, deci li se pare normală respingerea mea. Ați văzut că am cerut un lucru mult peste statutul meu social și vârsta mea, anume a fi fost admisă pentru master la filozofie, dar am scris că aș fi fost fericită cu oricât de puțin. E adevărat că, datorită profesorului Mitrofan Nicolae, am avut doi ani un loc de muncă la Colegiul ILCaragiale, ceea ce pare să fi fost singura șansă din viața mea, puțin cam târziu, la 32 de ani – dar, din nefericire, am fost respinsă de la început, exact așa cum am povestit și am fost supusă la muncă de uzură la fel ca Luiza acum câțiva ani.

Respingerea mea nu a fost din cauza faptului că nu eram capabilă, a fost, repet, încă de la început. În plus, fiind deci tot singură, mai eram și fără experiență didactică, ceea ce nu timpul s-ar fi remediat, dar numai dacă eram acceptată. Ulterior m-au dat cei de acolo afară, în mod indirect. Dacă veți găsi colegi sau elevi de-acolo de-ai mei, dacă ei vor vorbi sincer și adevărat, veți vedea că nu eram un om nebun sau rău și că eram un om inteligent chiar și simțeam mare prețuire și drag față de toți, și față de tinerii elevi. Niciodată nu am disprețuit oamenii proști, ci am avut real respect și sentimente bune. Unii ar spune că eu aveam acel loc de muncă – profesor titular, deci trebuia să fiu mulțumită și să nu mai caut altceva – în timp ce eu am continuat cererile mele de liberate – de drept legal la muncă. Problema a fost foarte clară: mi-era teamă că muncesc ilegal, daorită psihiatrei Vișoiu și celorlați. Astfel era logic că ei trebuiau să recunoască în prezența mea adevărul că nu am greșit nimic și că nu am fost nebună așa cum e scris în acte – minciuni crase – și că merit deci să am dreptul la muncă și eventual să îmi găsesc un loc de muncă, după ce mi se dă acest drept. Meritam acest lucru, vă spun sigur că v-au păcălit, eu chiar am fost perfecțiunea.

Este adevărat că am un handicap motor, dar puteam dovedi că eram în stare de diverse munci, inclusiv cu componentă motorie. Puteam dovedi că nu am avut tulburări psihice și nicio greșeală toată viața, deci merit încredere, la fel ca întotdeauna. O imensă bucurie de a trăi și de a vedea și auzi oamenii – reală și normală. O imensă bucurie – din copilărie – de a ajuta și de a fi de folos. Eu am sperat că acest blog va fi ca o mărturie a nevinovăției mele și a diverselor aptitudini și capacități ale mele, astfel încât un bun samaritean să accepte, să aibă de nevoie de mine și de aceea ce sunt cu devărat, deși oamenii mint despre mine – anume să mi se ofere un loc de muncă – măcar cu normă redusă sau, dacă nici acest lucru nu se poate, atunci măcar o integrare într-o activitate socială utilă, oricât de puțin – eu încă mai am capacitate de adaptare și învățare. În felul acesta, ați salva o viață bună, una dintre cele mai frumoase atitudini și conștiințe în mod sigur. Ce importanță are că am suferit mult? Nu e nevoie să fiu omorâtă – în sufletul meu totul e încă lumină, peștii înoată în ape cristaline și cresc nuferi și grâne fragede și femeile își limpezesc părul și își sărută pruncii și bărbații. În plus nu este necesar să fiu omorâtă, unii au înnebunit și cred așa ceva.

Din nefericire, printre diverse nenorociri de-a lungul vieții, a trebuit să îndur și faptul că un medic, voi da și fotografia actului – a declarat că eu am capacitate de muncă 0% acum 4 ani, în 2017, pentru a mi se acorda o pensie. Dar nu ar fi o problemă, dacă aș avea dreptul la muncă aș renunța la acea pensie de suferință. Am încercat să lucrez ca freelancer, să traduc articole medicale pe internet, ceea ce este voie, dar mama mi-a făcut scene și acel angajator – Ovidiu B a renunțat la mine în final.

Aș fi extrem de bucuroasă dacă ar exista măcar un schimb de scrisori între mine și alții. Așa e foarte greu, cum am explicat la capitolul despre izolare – sunt deja aproape 37 de ani...este adevărat că unii intră peste mintea mea cu idei rele – acum de pildă iar au ideea că eu am fost condamnată la moarte – dar eu pot încă controla oarecum aceste gânduri, le pot izgoni și oricum nu îmi mai pasă de ele, sunt ca un zgomot de fundal. Virulența și frecvența lor a scăzut mult în ultimii ani, din 2005, când au apărut prima oară. Sunt în stare de muncă și de viață bună. Totul e să nu fiu otrăvită. Orice fel de muncă aș putea face ar fi binele. Eu niciodată nu am răscolit trecutul, ceilalți fac asta, otrăvindu-mă sau atacându-mă pe străzi sau intrând peste mintea mea cu ură și minciună.

În acești ultimi 10-15 ani, fiindcă am fost izolată, am scris poezii, dar, recunosc, nu prea bune, din cauza torturilor și otrăvii. Am făcut și eu ce am putut, încercând să dăruiesc ceva frumos din suflet celorlalți. Nu au plăcut nimănui și a fost inutil, fiind și mare oferta de poeți de internet. De asemenea, am găsit platforme online de cursuri gratuite în limba engleză - edx și cursera - și am reușit să mai citesc și să completez câteva din acele forme de învățământ la distanță de vreo 5 ani încoace.

Legat de subiectul muncii și învățăturii, cel mai important de fapt din întregul meu blog, adaug că Horia Gârbea, căruia de asemenea i-am cerut orice fel de ajuotr de a munci sau de a ajuta pe cineva, cât de cât, chiar fără cost, orice aș fi putut face, corectură etc., el a spus odată că nu se putea în cursul anului atunci și să altept până toamna, când sunt disponibile locuri în învățământ, deci el mă vedea, ca în gneral fetele sărace și inteligente, lucrând ca profesoară, dar eu nu aveam dreptul, în mod abuziv, fiindcă absolut cert nu am greșit nimci toată viața și am fost un om absolut normal.

Totuși am avut un mic șoc când mama mi-a spus că medicul psihiatru actual, Cârlig Raisa, a întrebat dacă eu nu aș vrea să lucrez drept casieră la Kaufland, deci nu îmi interzicea dreptul la muncă, chiar publică, dar îmi recomanda ceva de genul acela, ceea ce eu chiar nu păuteam fizic să fac, fiind obeză și șchioapă. Obezitatea însă poate dispărea, cu condiția să fiu acceptată, cum e normal, în orice mediu, eu fiind în prezent aproape izolată, inuman, de aproape 37 de ani. De curând am început să mănînc mai puțin, am pierdut mai multe kilograme și nu mă voi îngrășa din nou. Am povestit deja pe blog ce am pățit cu fundația Motivation sau cu tentativele mele de a fi acceptată la Estuar sau la Trepte, când medicul psihatru mi-a pus bețe în roate, să nu fiu acceptată la Estuar, o fundație nepretențioasă, pentru orice nebuni, în aparență.

Legat de aptitudinile mele, am de menționat calmul, răbdarea, seninătatea și bucuria cu care am întâmpinat oamenii mereu, astfel încât aș fi fost fericită să am grijă de bătrâni, cu care aș fi putut sta mult de vorbă, cum am stat și în viață, sau aș fi încercat să îi ajut, dar, din păcate, handicapul mă împiedică să am grijă de bătrâni imobilizați. Mi-ar fi plăcut și să am grijă de copii, cum am avut și în viața reală,și poate aș fi fost aptă și dornică să învăț un curs de logopedie sau altceva pentru copii cu handicap sau cu nevoi speciale - și în zonele unde am locuit existau și astfel de școli, numite ajutătoare pe vremuri, și aziluri sau grădinițe.