Un fapt incredibil şi oribil

Pagină de jurnal de azi, 15 noiembrie 2013.

De vreo săptămână am dureri urâte de stomac, pe lângă arsuri şi usturime, care nu cedează la tratament.

Din facultatea de medicină ştiu că durerea, nu arsura, este semn de ceva grav, nu doar ulcer sau gastrită. Şi decât cancerul dat de oameni răi şi medici monstruoşi, mai bine mă sinucid. Este adevărat că în ce priveşte stomacul mi-au dat pastile şi am luat cât am putut, dar nu am avut bani mereu pentru ele (deşi sunt nevinovată) şi nici bani de regim alimentar bun. Deci mă omoară şi prin aceasta.

Faptul incredibil despre care vreau să scriu este că de când m-am mutat în acest apartament, acum 7 ani şi ceva în 2006, mi se întâmplă ceva oribil. Eu am iubit de mică mult curăţenia şi am făcut mereu curat şi ordine în casă, inclusiv aici unde stau acum. Spălam uşile dulapurilor, tocurile uşilor, întrerupătoarele, faianţa şi la scurt timp erau din nou mânjite cu scârnă maronie, ceea ce pare incredibil. Apoi spălam din nou şi la încă două săptămâni erau negre. Pe lângă aceasta, praful, deşi stau la etajul patru, cu ferestrele spre curtea interioară, se aduna în ghemotoace după numai 2 săptămâni şi iar o luam de la capăt. Este foarte improbabil ca aceste fenomene să se producă natural. Ori e un fenomen paranormal în care eu nu prea cred, ori cineva foarte rău intră în apartamentul meu şi pune murdărie. Chiar azi am spălat o parte din faianţa de la baie, incredibil mânjită cu strat gros maroniu. Fusese spălată de mama destul de bine ultima oară. Nu se putea murdări aşa urât în incinta băii în timp scurt. Totuşi nu prea înţeleg de ce mi-ar face unii aşa ceva rău (ar fi vorba de crimă monstruoasă), din moment ce am fost mereu om harnic şi am citit şi muncit mult, inclusiv fizic, întrega viaţă, şi am rezistat martiriului aproape 30 de ani!!

Întorcându-mă de la chioşc azi pe la ora 4 după masa, am trecut pe lângă un bărbat, care lipsit de delicateţe, a spus când am trecut pe lângă el - săraca! - ceea ce mi s-a înfipt ca un cui în inimă. Oare se referea la mine? Vă spun drept că mi s-a mai întâmplat să cred aproape cert că oameni străini, de pe stradă, au ceva împotriva mea, dar s-ar putea să fie doar o iluzie. Acum înţelegeţi de ce scriu încă pe acest blog şi de ce consider că trebuie să fie tot adevărul? Altfel este un atentat la drepturile fundamentale ale omului, şi totodată îmi distrug personalitatea şi îmi periclitează cariera intelectuală, pentru care ar trebui să plătească daune şi de asemenea pentru toţi anii de muncă pe care mi i-au furat. Fiindcă am fost întrutotul un om absolut normal din 1984 încoace, dar şi în copilărie şi trebuie să am dreptul să îmi dau doctoratul (nu cum au zis colegii şi profesorii universitari că nu am dreptul) şi trebuie să am dreptul să îmi întemeiez o familie, să am neapărat un copil că nu am greşit nimic. Altfel voi muri...oricum când eram tânără niciun bărbat nu m-ar fi luat, fiindcă nu aveam nicio zestre şi eram săracă din copilărie, nu este adevărat ce spun unii că aveam bani pe vremea lui Ceauşescu. Oricum vecinii au început să mă tortureze înainte de revoluţia din 1989.

Din nou au intrat peste mintea mea gândurile rele şi negre ale unora. Ei spun că orice aş povesti eu, degeaba spun tot adevărul şi numai adevărul fiindcă cei care sunt la putere sunt crezuţi de oameni, nu eu, care am fost un nimeni viaţa toată. Ei mai spun că unii inventează că eu delirez, deşi această idee nu este logică, nu stau să explic, şi că mai inventează că tratamentul psihiatric nu a fost bun, ceea ce iarăşi este absurd. Tratamentul psihiatric nu este niciodată BUN. Indiferent de medicamente el este ceva foarte violent asupra corpului şi creierului victimei, mai ales la început, până când omul se obişnuieşte. Eu am avut mereu comportament şi afectivitate şi gândire absolut normale, doar că tratamentul psihiatric are efectul de a destructura conştiinţa omului şi de a îl lăsa fără apărare, fără autocontrol şi cu reacţii încetinite. A avut şi o parte pozitivă, fiindcă la început eram apărată de masacru sexual de la distanţă. Ei mai spun că nu vor să recunoască adevărul fiindcă oamenii nu trebuie să înţeleagă adevărul despre medicamentele psihiatrice. Este un alibi subţire, fiindcă nu ar fi fost nevoie să spună tot adevărul despre acele medicamente, nici eu nu îl voi spune tot despre acel lucru, dar voi spune tot despre viaţa mea. Eu am cerut de la început o excepţie în cazul meu fiindcă am fost un om de valoare şi am rezistat cu brio torturilor asupra mea din 1984. Nu înţeleg nici eu deplin de ce nu torturează ei psihiatric oamenii păcătoşi sau mai puţin inteligenţi sau răi, de ce au sacrificat un om ca mine. Ei mai tot spun că eu trebuie să mint fiindcă numai cei care mint reuşesc în viaţă, chiar şi medicul psihiatru îmi spunea la fel. Totuşi dacă s-ar pune în locul meu ar înţelege că eu nu am putut minţi timp de 30 de ani şi ar înţelege de ce nu pot să mint nici acum. Şi ce să mint ?? Nu am nicio idee despre ce îşi doresc oamenii să audă, fiindcă din punct de vedere psihologic adevărul nu place nimănui şi toţi vor să audă minciuni care să corespundă aşteptărilor lor, credinţelor greşite pe care le au. Oricum repet, adevărul, în parte, despre tratamentul psihiatric este scris şi pe prospectele medicamentelor, unde scrie clar că omul nu poate să aibă copil sau să conducă maşina, etc. Printre alte adevăruri pe care oricine le poate ghici, intenţia tratamentului psihitric este ca omul să îşi piardă memoria, să îi fie oarecum spălat creierul, deşi acest lucru nu este decât foarte rar terapeutic, în cazul intelectualilor care au fost abuzaţi, cum am fost eu, este un fapt destructiv, care lasă depresie adiacentă şi alte efecte secundare victimei. De fapt chiar şi cărţile de istorie pentru copii de liceu scriu adevărul parţial despre acest lucru. Am găsit manuale editate după 1989 în care scrie că regimul comunist abuza psihiatric victimele securităţii sau oameni privaţi de drepturi umane în mod abuziv, cum au fost homosexualii. (paranteză---mie niciodată nu mi-au plăcut homosexualii şi nu îi înţeleg, dar poate acel lucru e adevărat şi era nedrept)