Blocul trei, partea 11

Continuarea povestirii despre blocul trei, partea anterioară la linkul de mai jos:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-10.html

Când m-am mutat în blocul trei, eram, cum am spus, plină încă de tinerețe și energie și fără simptome în tot corpul ca acum. Cel mai mult însă, ca întotdeauna, era sufletul meu încă plin de mireasmă sfântă și albastru senin. Mai descriu o parte din vecinătate. În afară de ușa din dos de la casa de jocuri de noroc, pe unde ies afară diverși ”idioți” sau personalul instituției să fumeze și să vorbească între ei în diferite limbi - de multe ori m-am ciocnit de ei și de privirile lor obtuze, la diverse ore din zi sau din noapte. Ceva din toate acestea îmi amintește de romanul Ghepardul, care mi s-a părut o capodoperă și nu l-am uitat nici prin cele mai mari chinuri. Vânzătoarele de la chioșcul din stradă intră acolo la toaletă și adesea am așteptat mult în stradă când eram prea strivită trupește să merg la Mega Image pentru cumpărături. Deasupra scării trei există un apartament memorabil prin mușcatele din jardiniere, cum mi-aș fi dorit și eu să am și cum găsești de obicei în provincie, nu în capitală. Între blocul meu și blocul învecinat există un gang pentru pietoni, ale cărui ziduri au fost încărcate în timp de desene grafitti și apoi curățat din nou și apoi pictat din nou, etc. Fără să vreau m-am simțit ca într-o piramidă din Egiptul antic, unde numai lumina de la sostițiul de vară pătrunde să se vadă o cameră a secretelor.

http://www.math.nus.edu.sg/aslaksen/gem-projects/hm/0102-1-pyramids/page03.htm

Acum sunt prea strivită de chinul zi de zi, din ce în ce din 1984 încoace, dar îmi amintesc toate lucrurile frumoase legate de cultura omenească pe care le străbăteam odinioară cu pași mari și curățenie de spirit, cu evlavie și puritate, deși mi se destinase rolul de sacrificiu, deși pentru mine totul era învăluit în aură sfântă de frumos și înțelepciune. Am fost mereu un om serios și cu bun simț dar ei m-au scuipat ca și cum eram altceva mereu. Toată cultura omenească era pentru mine învăluită în nimb de umanitate în sens bun, nu de ocultism, și totul era subordonat binelui și bucuriei de a trăi calm și ordonat. La scara aceea locuiește un bărbat în vârstă aparent rău, cu o figură de broască și un aer de persoană care închide ochii în fața binelui sau răului, poate în numele unor rațiuni fără temei. El tot apărea în calea mea în timpul lunilor de primăvară-vară de anul ăsta, când m-au torturat enorm cum am povestit deja. În acel bloc sau la scara alăturată din acel bloc, care are geamuri pe casa scărilor, locuiește o fetiță mai ciudată cu bunica ei și alte rude. Au apărut mereu în calea mea, cu sau fără fetiță. Bunica este genul de ”babetă” cu aspect felin, cum spunea tata demult, adică de femeie trecută gen sirenă bătrână, cu trupul îmbrăcat cu pantaloni colanți și alte veșminte sexi sau tinerești, cu părul vopsit și pieptănat a la Brigitte Bardot și fardată tinerește și cu gura mare și stridentă. Fetița mi-a amintit de vremea copilăriei mele, când eram și eu, la fel cu ea, ținută în compania adulților și nebăgată în seamă, dar chipurile răsfățată, astfel încât câteodată strigam și eu pentru a fi băgată în seamă, cum făcea și acea fetiță, cu diferența că eu am crescut în paradis cu adevărat. Bunica ei își zice mamaie și îi vorbește fetiței cu ”mamaie”, nu cu numele copilei de față cu mine, așa cum fac unii tați care își cheamă fetițele cu ”tata”, nu pe numele de botez, lucru care mie nu îmi place. În ce mă privește, rudele mi-au spus mereu pe nume.

Un alt lucru din vecinătate, blocul din stînga ferestrei mele, mi-a prilejuit o mică bucurie sufletească, fiindcă balconul din colț era deschis și plin de rufe uflate de vânt mai mereu și tot acolo țineau o morișcă de jucărie, care mi-a amintit de luptele inutile ale bătrânului Quijote. Mai spre mijlocul blocului m-a enervat de multe ori un bărbat care parcă îmi ghicește gîndul și iese mereu să fumeze la geam. Tot mai încoace un alt vecin are un bec puternic pe balcon pe care îl aprinde când mă simt mai rău (uneori), încăt trebuie să trag draperia fiindcă îmi bate în ochi dacă vreau să adorm în dormitor și îmi crează o senzație foarte neplăcută. În ce privește puținele bucurii care mi-au fost lăsate, pot scrie aici și despre faptul amuzant că am descoperit că dimineața, după răsărit, umbra pomilor în soare cade blândă pe peretele meu cu calculatorul și se atinge de umbra părului meu ciufulit, care pare tot frunză și el, din cauză că uneori coafezele nu m-au tuns prea bine. Când lumina roșiatică mângâie pereții camerei mele, am avut senzația că aș fi și eu o pasăre phoenix, cu multă blândețe și respect pentru firea întreagă, ca în copilărie.

La începutul șederii mele era în curtea blocului o haită de câini vagabonzi la care desigur țineam. Dar bestiile canine, deși aveau etichetă galbenă la ureche, nu mă recunoșteau ca stăpână și mă obligau să stau în casă dimineața sau seara târziu, cu colți și mârârit fioros în jurul meu. Se îmblânzeau față de mine după ce ieșeau adevărații lor stăpâni afară până când aceștia se culcau. Mi-au dat mult de furcă, uneori chiar și în timpul zilei, deși aveam drag de ei, fiindcă fiecare avea personalitatea lui și erau și ei niște suflete, eu fiind singură. V-am povestit totul despre câinii vagabonzi în viața mea mai demult, am povestit cum m-au mușcat la facultate când ieșeam de la bibliotecă. Aici fiind a trebuit să ies din casă și dimineața în 2007, fiindcă aveam un fel de serviciu la ASE. Odată, când mi-era lumea mai dragă și mergeam calmă pe drum fără să mă gândesc la nimic rău, (de fapt la nimic, așa cum mi-e felul, dacă voi înțelegeți prin gândire a vorbi cu alții în gând - dar aia nu e gândire, fiindcă gândirea se petrece mai profund și fără cuvinte), și atunci un câine s-a repezit pe la spatele meu și mi-a sfâșiat fusta lungă care îmi acoperea proteza, cumpărată de la Bucur Obor. Pe moment nu mi-am dat seama care câine mă mușcase și chiar mă speriasem puțin. Mama a dat fusta mea la reparat unei cunoștințe de-a ei. Ulterior Sâmbeteanu, administratorul blocului, mi-a spus că nu câinii din haită mă mușcaseră, ci câinele unei doamne de la scara trei, care era puiul uneia din cățelele blocului. Nu știu dacă avea dreptate, dar ulterior acea doamnă a apărut mereu în calea mea cu câinele în lesă în mod obsedant și îmi răspunde mereu la salut numindu-mă ”doamnă” în mod subliniat, ceea ce mi se pare ciudat, în timp ce se chinuie să târască un câine care nu e de sorginte nobilă, dar mai degrabă câinele în aparență o târăște pe ea și pare un câine ”bădăran” iar ea îl ține cu efort în lesă când apar eu în calea ei, fiindcă animalul trage să mă muște. Sâmbeteanu zicea că ea îl lăsa liber în curte mai demult, de aceea m-a mușcat. În 2013 când a fost marele ecarisaj care îmi amintește din nou de Brigitte Bardot care vizitase România și vorbise în numele câinilor vagabonzi cu mulți ani în urmă, câinii au fost scoși din spațiul din jurul meu, fiind lăsați apoi să reapară speriați ca de bombe câte unul și apoi au dispărut complet. Fusese, spunea mama, un scandal imens în urma morții unui copil datorită câinilor vagabonzi. Pentru mine ecarisajul a fost un lucru benefic, amintindu-mi de un joc pe calculator adus de tata cu câini lupi naziști de care trebuia să te ferești, pe care îl jucam când eram chinuită de medicația psihiatrică, înainte de internet. Mi-a părut bine că orașul scapă de câinii ăia răi în sfârșit, mai ales fiindcă astfel se mai acorda oarecare protecție oamenilor ca mine, care nu erau acceptați de comunitate și prin urmare erau amenințați în mod real de câini pretutindeni, fiindcă câinii îi mușcă efectiv pe cei care nu fac parte dintre stăpâni sau nu sunt acceptați de stăpânii lor. Oricum cățelele fuseseră sterilizate mai înainte. Dar mi-a fost tare greu și tare milă (mila a fost mereu emoția cea mai dureroasă pentru mine) să suport urletele câinilor la subsol timp îndelungat când ieșeam sau intram în lift, ca și cum Sâmbeteanu îi omora prin închidere și înfometare. Nu știu exact care e adevărul, nu știu dacă au avut moarte blândă sau dacă oamenii nu au avut bani de injecții letale sau otravă mai blândă sau normală. O altă vecină de la scara trei, care le dădea hrană tuturor câinilor, a tot ieșit în calea mea și avea prostul obicei să mă salute exact în momentul când o salutam eu. Acum îmi răspunde în mod normal.

Mai erau și șobolanii blocului, care ieșeau nestingheriți la plimbare seara de la subsolul blocului, fofilându-se pe lângă perete. Nu foarte demult au făcut deratizare în bloc, dar eu nu știam, astfel încât m-am îngrozit de mirosul puternic de otravă și toxic care a durat mult timp de mă speriasem că sunt din nou otrăvită. Poate a fost otrava de șobolani, dar mă mira că puțea așa înfiorător până la etajul patru unde locuiesc. La parter nu puțea deloc, poate se aerisea prin ușă, nu știu. Și eu eram singură și lovită mereu. Oricum de atunci nu am mai văzut șobolani. Îmi reamintesc de seara de 21 decembrie 1989 când un grup de tineri venea pe Moșilor urlând ”șobolanii !” și eu nu prea înțelegeam de ce ei consideră oamenii de pe strada mea șobolani. În ce privește gândacii mari, negri (că roșii nu au fost deloc), ei au fost numai câțiva în apartamentul meu și, ca de obicei, mi-era groază și scârbă (eu am o slăbiciune în acest sens) și îi fugăream prin tot apartamentul. Odată, în primii ani aici, a intrat unul în engleză peste mintea mea și a spus că a detectat ceva periculos în mediul meu și apoi a ieșit brusc gândacul mare la iveală. Alții mi-au spus că gândacii mari înseamnă blestem greu pentru om. În ultimii ani aici am mai văzut câteodată pe trotuar nopțile.

Una din bucuriile dar și necaz mare pentru mine au fost plantele de apartament. În primii ani aici am mai cumpărat plante cu flori sau nu de la diverse florării fiindcă mai aveam bani. Dar nu am avut noroc cu niciuna, toate au murit pe rând, în afară de cele două plante verzi de care am mai vorbit, dinainte de moartea tatei sau nașului meu. Din nefericire am suferit mult în ultimii ani, fiindcă nu am mai avut bani de pământ de flori și trebuie mult. Înainte le schimbam pământul an de an, în ultimii ani am suferit să le văd cum mor sau îmbătrânesc, de parcă ar fi copiii mei. Crotonul mai are puțin pământ și trăiește demult prin apă și nu prea e bine, iar cea mare nu mai are nutrienți propriu zis de mult timp, chiar dacă mai are pământ, dar nu mult pentru rădăcina ei (mama mi-a cumpărat butoiaș, dar nu am putut lua pământ). Pe balcon am o crăciuniță de la Irina verișoara mea primară, și planta săraca s-a jigărit rău (mama îi arăta odată Irinei acest lucru când au venit amândouă la mine, ca și cum era un semn pentru altceva). Tot pe balcon mai am o mușcată bătrână de la mama, care mai înflorește săraca, în ciuda faptului că are pământ rău și plin de mușchi verde peste tot. Chiar acum e încă în floare și mi-e milă înfiorător. Oricum pentru atâtea mici lucruri aș avea nevoie de bani, dar aș prefera acum să cumpăr pământ de flori decât să îmi repar instalația electrică de la bucătărie, care e stricată de vreo două luni. Mama mi-a dat niște bani din pădurea de care am vorbit și mi-a spus să îl chem pe Malancă, cel care se uita chiorâș ieri la mine.

Voi continua povestirea în postarea următoare, la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-12.html
.