Blocul trei, partea 5

Partea aceasta, a 5-a, e continuarea părții a 4-a de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-4-a.html

În jurul blocului meu gen închisoare au existat încă de când m-am mutat o mulțime de comodități accesibile mie și legate de viața mea. Aici la intersecția Eminescu au fost în ultimii ani 3 supermarketuri, dintre care două de Mega Image, deținute de firma Delhaize cu baza în Belgia, astfel încât nu trebuia să mă deplasez departe pentru alimente și nevoi de igienă. De curând, la știri s-a anunțat o fuziune dintre Delhaize (acum am găsit pe net) și Ahold, companie din Olanda. De asemenea, dincolo de farmacia Ana Maria, vizavi de patiseria Georgiana care și ea amintește de Zăgrean ( în 2013 am aflat pe internet că pe fiica lui o chema Georgiana) de care am mai vorbit, era un magazin din seria TCM, cu produse din Germania, unde am fost tratată frumos de vânzătoare și unde încă găseam îmbrăcăminte mai largă și relativ mai ieftină pentru mine. A fost desființat și înlocuit cu casă de pariuri și jocuri Max Bet. În aceeași zonă ființează de mult timp o sucursală a pizzeriei Pizza Hut și există și restaurantul de fast food KFC, unde am găsit produse foarte ieftine, mult mai ieftine decât dacă aș fi gătit mâncare numai pentru mine, astfel încât de multe ori am mâncat de acolo, deși dna medic de familie a spus să nu mai mănânc fast food deloc atunci când m-am plâns de diferite probleme digestive. Irina, verișoara mea, a primit diagnosticul de boală Crohn a colonului și se vorbea în familie că e din cauza mâncării de fast food ingerată de ea în Germania, unde a făcut masterul și apoi a găsit serviciu numai drept casieră. Pe ea au tratat-o totuși periodic și e în evidența nu mai știu cărui spital din București, tatăl ei vine la București pentru rețete și ea a reușit să plece după aceea și în Spania, fiindcă spre deosebire de mine a fost acceptată oarecum de lume, în ciuda faptului că au îmbolnăvit-o.

În aceeași zonă apropiată de blocul meu există și Comisia pentru evaluarea persoanelor cu handicap din sectorul doi. În apropiere mai este și policlinica gratuită pentru medicină de familie Ardeleni, unde a trebuit să merg adesea, la care se ajunge intrând pe o străduță dintre blocuri de unde se poate observa mai departe o statuie mare de bronz parcă cu un om care ține în mână un ciocan - este unul din puținele mistere nerezolvate de mine, fiindcă nu m-am documentat ce reprezintă sau ce simbolizează și îmi amintește de păpușile grotești din ceasurile medievale cu automate (cum e și ceasul din turn la Sighișoara) - unde un astfel de om cu ciocan pare să simbolizeze trecerea implacabilă a timpului (?), dar nu moartea, fiindcă moartea e simbolizată de un schelet în general. Pe străzile din apropiere, înspre zona Foișor-Pache Protopopescu, pentru a fi tacâmul complet, s-a mutat și firma de produse de ortopedie de care am avut nevoie pentru piciorul meu amputat, o firmă care comercializează produse de calitate Bosch- Germania și avea sediul central la Târgu Mureș. Mi se păruse straniu că acești proteziști m-au urmărit și au avut sediu și în incinta spitalului de psihiatrie după ce mi-am pierdut piciorul. Odată a trebuit să merg cu tata la Târgu Mureș pentru că numai acolo puteau să îmi facă proteza la un moment dat, acum nu îmi mai amintesc care a fost pretextul. Pe lângă un magazin de tip sex shop mai înspre Bucur Obor este și salonul de coafură Artemis unde a trebuit să merg să mă tund când am avut ceva bani (mai rar în ultimii ani) fiindcă acolo era mai ieftin. Mai există în zonă saloane de coafură pentru femeile cu bani mulți. Un mic amănunt interesant e că, printre diverse mode, a durat mai mult în ultimii ani moda unghiilor false și lungi aplicate, împodobile cu sclipici sau vopsite, cu diverse desene și simboluri. Chiar și Irina, verișoara mea, își punea unghii lungi.

În zona aceasta în care locuiesc și unde am fost forțată la izolare și sedentarism din ce în ce, ceea ce mi se pare condamnare la moarte deși nevinovată, la fel cu otrăvurile diverse adminstrate despre care voi mai spune, sunt amplasați și un fel de bodyguarzi pe stradă, într-un fel de uniforme negre, care aduc aminte parcă de povestirea mea adevărată despre serviciul de gardă al spitalului de psihiatrie și alte lucruri din spital, pe care l-am întitulat Gărzile negre. Pe uniforma lor scrie parcă Safeguard sau altceva și uneori mașinile gărzilor sunt parcate în curtea interioară a blocului meu. Acum le-am memorat fețele și pot spune că sunt un fel de oameni care parcă sunt orbi complet, fiindcă privirea lor e goală și lipsită de energie și nu se atașează de nimic și nu are nicio expresie de înțelegere și e lipsită total și de emoții și de profunzime.

Unii au intrat din nou peste mine cu ideea că unii au vrut să mă omoare pentru iluziile unor porci. Într-adevăr, după ce m-am mutat în blocul trei, au vrut să mă facă să cred că oamenii au inventat povești rele despre mine, sau că poporul meu crede numai minciuni, culmea, despre mine, etc. Eu nu pot crede așa ceva, dar ei intră periodic cu idei pe care le repetă și dintre care voi alege și eu câteva ca exemplu. Mie nu mi s-a dus niciodată mintea razna, dar lor da. Una din ideile lor e că orașul Brașov mă urăște și că e un oraș împuțit din cauza căruia mi s-au întâmplat mie lucruri necurate. Eu consider că Brașovul e un oraș frumos și civilizat, de ce aș crede opusul? Și ei nu au ce să aibă cu mine, e absurd. Nu am avut nicio legătură cu orașul Brașov, în afară de ceea ce voi spune în continuare. Din 1984 încoace mi-au fost lăsate foarte puține ieșiri din închisoarea cu tortură de pe Moșilor, iar în ultimii ani deloc. În tinerețe am mai fost lăsată să merg la Colun, dar nu așa mult ca înainte de 13 ani în copilărie. Am mai fost și după revoluție de câteva ori. Când mergeam cu trenul, schimbam în Brașov, ca să nu aștept prea mult în Făgăraș personalul din care puteam coborî în satul bunicilor. Mama Limpi nu făcea ca mine, ea cobora la Făgăraș și stătea mult timp în gară, care era departe de oraș. Eu coboram la Brașov și de câteva ori am profitat de puțina libertate pe care am avut-o într-o viață de om și de puținele șanse de bucurie sau distracție. Astfel, luam troleibuzul de la gară și mergeam în centrul orașului, unde am vizitat Biserica Neagră desigur, fiind impresionată de mormintele din peretele vechi și amintindu-mi de sculpturile Noaptea și Ziua ale lui Michelangelo pentru familia Medici, pe care le știam din cartea Agonie și extaz. Mai m-am plimbat prin oraș și am ajuns odată, nu mai știu de ce, la Institutul Francez de acolo (asta nu mai e sigur) și altădată mi-am cumpărat un inel de argint ieftin din oraș. Și parcă și niște discuri de picup. În gară am fost nedumirită de ce un om simplu stătea pe lângă mine și spunea ”unde e minte multă e și prostie multă”, rumegând ideea că un om inteligent atrage prostia opacă în jurul său sau că omul inteligent pare prost celorlalți. Când am renunțat la meditațiile de franceză cu dna Slăvescu (care îmi fuseseră oferite de mama drept consolare), mi-am exprimat tristețea că trebuie să dau la medicină după voia părinților și ea mi-a spus că nu e nimic, că voi găsi poate un post de medic undeva în satele bogate din jurul Brașovului și că va fi bine pentru mine, fiindcă voiam așa mult să scap de părinți și de București. Tronsonul de cale ferată de la Brașov încolo a fost electrificat numai după ce eu nu am mai fost lăsată să circul cu trenul pe acea linie (înainte se schimba locomotiva acolo), așa cum s-au întâmplat toate lucrurile pe plan mai larg, societal, ca și cum eu eram un fel de țap ispășitor sau vânată de țară în ansamblu cu minciuni diverse. Ca și cum nu se electrifica fiindcă mergeam eu încă pe acolo. În 2011, când m-a dus cu mașina vecinul Marinică al mamei la întâlnirea fiilor satului din Colun, au organizat dansuri folclorice cu costume populare și bietul meu bunic stătea și privea cu brațele încrucișate la piept și cu o expresie tristă. El a murit în aprilie anul următor. Au dansat de două ori și un dans numit Brașoveanca, care nu știu dacă era așa celebru în vremea tinereții mele sau era o invenție nouă. Asta e tot ce știu despre Brașov, brașovenii nu au ce să aibă cu mine, decât dacă e vorba de brașoave. De obicei lăsam bagajul la Bagaje de mână în gară și uneori mergeam la WCul public din gară între trepte, unde odată după revoluție probabil mi s-a dat enorm de multă hârtie igienică la intrare și m-am mirat. Păstrez amintiri frumoase despre arhitectura orașului Brașov (am și o vedere veche de la mama de când Brașovul era numit orașul Stalin) și amintiri mai puțin plăcute despre festivalul internațional Cerbul de Aur de la Brașov, fiindcă mi se făcea rău, nu știu de ce, când urmăream festivalul la televizor.

Va urma în postarea următoare, la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-6.html

.