Blocul trei, partea 8

Continuare a povestirii de la linkul următor
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-7.html

Trebuie să scriu acum puțin despre apartamentul meu. Am povestit că am cumpărat doar câteva mobile mai ieftine și proaste că nu aveam bani și restul am completat cu mobila din anii 80 din blocul unu. După așezarea mobilelor am așezat absolut fiecare obiect cu atenție la locul lui cu mâna mea și am descoperit că îmi lipseau în mod sigur toate bijuteriile de argint, dintre care numai vreo două erau de valoare (un inel de la tanti Piri), precum și ștrasurile alb-albastre pe care ulterior le-am văzut la gâtul unei vânzătoare de la chioșcul de la colțul străzii (cerceii nu îi avea), chioșc numit La Andreea, cu un patron țigan (se pare) și fiica lui sau ce rudă o fi femeia aceea tânără. Oricum nu cunosc cu precizie dacă chioșcul e proprietatea lor, sau în ce măsură. Ei aveau angajate vânzătoare care ieșeau din serviciu după un timp, perindându-se mai multe angajate, până la cele trei din prezent care nu s-au schimbat de mult. Mi s-a părut ciudat, dar poate nu erau aceleași ștrasuri, pe care oricum nu le purtasem decât de vreo 2-3 ori fiindcă ștrasurile în general mi se păreau vulgare, aveam și o poză cu ele, cea de mai jos, în care mi-au distorsionat trăsăturile feței, de parcă eram din plastic sau silicon. Și mi-au stricat și subțiat și sprâncenele. Eram la revelion în casa Alinei pe care a cumpărat-o nașu și e acum a mamei și a mea plus a vecinilor. Mai jos eu, nașa, nașu și tata care și-a lăsat barbă prin anii 90. Ștrasurile vânzătoarei grăsuțe și cu părul scurt blond-roșcat de la chioșcul de jos cel puțin semănau enorm cu ale mele și nu prea aveau ce căuta la un astfel de job cum avea ea zi și noapte.

Îmi dispăruseră și toate gablonțurile și perlele false, cerceii și broșa de porțelan cu flori din SUA de la tanti Ana (care erau delicate și o amintire plăcută dar greu de purtat că dureau), nu aveau altă valoare, dar și lanțul din inox, precis nu era argint, cu porțelan albastru în medalion care într-adevăr îmi plăcea, cel din poza mea de la 21 de ani de mai jos, sub efectul medicației psihiatrice, privind cum voia fotograful și așezată așa de el, cu mâinile încrucișate.

Acel lanț l-am purtat de mai multe ori toată tinerețea, era bijuteria mea preferată. Avea o floare albastră delicată desenată și mai multe nuanțe de albastru. Tot de la început am observat că nu mai erau cerceii mei de aur, atât cei de la mamaia la botez, mici picături de aur ca boabele de struguri, cât și belciugele de aur mari de la nenea Feri (așa zice mama că el mi i-a dat, dar eu am uitat) și cealaltă pereche de belciuge tot mari de la părinții mei. Aceste trei perechi de cercei de aur ar fi fost bune să le vând în caz de foame dar unii lacomi sau răi mi le-au luat. Nu știu sigur cine - mama, cei care au trasportat lucrurile mele sau doamne ferește Irina verișoara mea sau Cosmin, care au stat în camera mea o vreme sau altcineva. Eram obișnuită să mi se ia lucruri periodic din casă de mama de la 13 ani și apoi și la vârsta adultă, inclusiv jurnalul cu povestea acelei iubiri față de Zăgrean pe care mi l-au luat cînd m-au închis la psihiatrie și primele ziare de după revoluție pe care mama zicea că nașu a spus să le arunce. Și multe altele. Dar ceea ce mi s-a întâmplat în anii ce au urmat în noua mea locuință, unde chipurile sunt proprietar, a fost de mii de ori mai oribil. În ultimii ani mama a vândut și verigheta ei și a tatei cu inscripție, din lipsă de bani, dar nu contează. Însă ea nu are dreptate când mă tot ceartă că eu țin la amintiri și să îmi aduc aminte ce a ajuns nașu (adică bolnav de cancer) din cauză că ținea la vechituri. Nu are dreptate deloc. În plus ea a avut mereu anturaj în viață și a avut viață trăită, în timp ce pentru mine amintirile dragi reprezentau toate speranțele mele de viitor, energia vieții mele din închisoare de la 13 ani și înlocuiau parțial lipsa unui suflet de om lângă mine și lipsa iubrii și în plus îmi aduceau aminte numai de momentele bune din viață, mai ales de copilărie, sau chiar de vremea 1984-1988 când au mai fost lucruri bune în viața mea, la fel cum un bob de chihlimbar ține planta firavă în el secole la rând.

Faptul că mi-au fost luate aceste bijuterii nu m-a deranjat prea mult. Erau deșertăciune lumească, chiar dacă pentru mine însemnau sufletul meu, fiind eu și femeie singură, fără absolut nimeni în viața mea. Ele nu erau aici de când m-am mutat. Azi, 16 august 2016, m-am sculat abia la ora 3 după masa, fiindcă am stat până dimineața noaptea trecută. Dimineața au intrat peste gândurile mele cu idei groaznice că eu sunt precis nebună, fiindcă e incredibil că mi s-au luat și lucrurile dragi din casă. ei sunt oameni foarte răi. În spitalul de psihiatrie veți găsi poate și azi multe ”nebune”, care sunt închise acolo fiindcă nu au mai putut răbda faptul de a li se lua lucrușoarele de femei sărace și până la urmă au spus adevărul. Odraslele celor bogați de obicei nu sunt închise la spital. Oricum, în vremea tinereții mele, faptul că pacientul mărturisește că i se fură lucrurile era considerat simptom psihiatric clasic - delir de persecuție și alte aspecte paranoice. Nu știu dacă și azi, fiindcă și clasificarea bolilor așa-zis psihice și descrierea lor se schimbă în timp. Bineînțeles că mi-a fost foarte greu să scriu adevărul despre aceste lucruri din două motive - unul că m-a rănit sufletește foarte mult și doi că proștii nu cred adevărul sau că alții se prefac că e incredibil. Totuși, dacă luați în considerare celelalte chinuri și torturi evident adevărate, puteți înțelege că și acest tip de agresiune este perfect plauzibil. Mai mult decât atât, la fel cu povestea cu cârpa din care mai am o bucățică, acest lucru poate fi și dovedit clar, fiindcă oricine poate înțelege că eu nu am aruncat din casă toate lucrurile acelea la care țineam mult. Faptul că în anii trecuți au continuat să îmi ia lucrurile la care țineam m-a îndurerat peste măsură, mi-a sfâșiat inima de om bun ținut în sclavie și pe deasupra înconjurată de ură și dispreț și doar minciuni. Mi-au luat de mai multe ori exact lucrurile la care țineam mai mult. Dau numai câteva exemple - șalul alb și el fără valoare, fiind din lână sintetică ieftină și vechi - de la mamaia, cu care am fost să mă întâlnesc cu Zăgrean în iarna lui 88-89, când ningea cu fulgi mari și groși și eu i-am explicat că nu vreau să dau la medicină și că părinții mă torturează zilnic oricum. Atunci nu am reușit să am suportul lui și a trebuit să continui meditațiile. Absolut sigur șalul era în sertarul dulapului nou și ieftin și mi l-au luat. Avea valoare mare pentru mine, fiind tinerețea și pofta mea de viață și tot ce fusese bun. În primele luni de astfel de tortură în viața mea, vecinii m-au și speriat de multe ori în modul următor: intrau la mine în apartament și lăsau deschisă ușa dulapului cu cheie. M-am gîndit mult care poate fi misterul. Ușa aceea dinspre geam se închidea mai greu cu cheia, dar odată închisă ar fi fost șanse mici să se deschidă singură. Eu nu aveam ce căuta în acel loc din dulapul cu cheie, fiindcă lucrurile dinăuntru nu prea îmi foloseau (și acum e la fel). Ieșeam în oraș pentru mai mult timp după ce închideam ușa și când veneam era mereu deschisă într-o vreme. O închideam precis, răsuceam cheia de două ori. Și apoi era iar deschisă, spre exasperarea mea. Acum vă rog pe dvs să trageți concluzii, eu nu mai spun nimic. Poate că era un fenomen așa-zis paranormal în care ei aveau putere de la distanță pe broasca aceea stricată, nu știu dacă există așa ceva. Dar mai sigur pare că intrau în casa mea să mă chinuiască. După un timp acel lucru nu s-a mai întâmplat deloc, deși nu am reparat broasca deloc. În afară de șal, mai menționez punga cu poze vechi de familie (cu rudele mele de fapt, despre care credeam că îmi sunt rude), pe care o primisem de la Francisca la înmormântarea lui tanti Piri și care a dispărut cu totul după ce am adus-o acasă. Franciscăi i-am povestit mai înainte despre diverse lucruri care îmi dispăreau și ea a spus că nu se poate, dar a adăugat că și ei i s-au întâmplat astfel de lucruri de mai multe ori. Voi mai adăuga alte furturi mai târziu sau când voi găsi lista mea de obiecte furate. Toate obiectele care îmi dispăreau aveau caracteristica de a fi lucruri lipsite de valoare monetară, dar apropiate sufletului meu. Cel mai rău a fost acum câteva săptămâni, când am găsit tot felul de hărtii ciudate în sertarele mele, inclusiv acte cu datele mele personale modificate și cea mai mare durere a fost că nu mai erau o parte (destul de multe) din pozele mele personale, nu de la tanti Piri, unele vechi și altele în care apăream și eu însămi și chiar cele cu apartamentul din blocul unu înainte să îl închiriem. Și filmele de poze făcute de mine personal în anii tinereții. Încă sper că poate le voi găsi în altă parte din casă, fiindcă mai am câteva locuri în care nu am căutat , că poate ăia care le-au luat mi le vor pune la loc, cum s-a întâmplat uneori. Această rană - faptul că mi-au luat chiar și pozele mele - e prea dureroasă, nu pot trece peste așa ceva din mai multe motive, chiar dacă fotografia e o invenție recentă în istoria omenirii, chiar dacă unora le-au fost luate casele de ape sau incendii, etc. În cazul meu a fost mai rău fiindcă m-au chinuit o viață întreagă cu acest abuz - oare înțelegeți ce simt? Mi-au luat identitatea, sufletul și viața. Și cine știe în ce scop murdar au luat acele fotografii. Proștii se pot gândi la un fel ”magie neagră” împotriva mea, fiindcă oricum pe mine m-au considerat în afara societății și m-au lovit de moarte mereu. Și cărticica de rugăciuni din copilărie cu rugăciuni scrise de mine, etc. În primii ani, lovită de dispariția a diverse lucrușoare care erau precis în casa mea, am schimbat cheia de la intrare de sus, parcă de două ori, dar a fost în zadar. I-am spus parcă și lui tanti Lili Stoicescu și ea mi-a recomandat cheile Urbis, undeva pe Ștefan cel mare, aproape de Perla unde locuisem. Apoi le-am schimbat precis la o feronerie de pe Moșilor, din aproierea mea. Apoi a trebuit să mă resemnez.

Va urma în postarea următoare. Am scris destul de repede prima treime, mai sunt cam două treimi. Azi a fost din nou aglomerație de pietoni și mașini pe Moșilor și claxoane și au început să îmi transmită în gând amenințări de moarte, cum fac ei de fiecare dată - că le e milă de mine dar trebuie să mă omoare, că mai bine mă omoară decât să se facă ei de râs - așa mi-au făcut mereu și poate nici acum nu voi muri și voi apuca să termin și povestirea despre blocul trei și apoi tot restul. Nimeni nu s-a făcut de râs din cauza mea, e o aberație inventată de ei. Au început iar să îmi scuipe că concluzia e că nebunii trebuie omorâți și multe alte lucruri anormale și rele. Oricum povestirea aceasta despre blocul trei nu va fi clară decât la finalul ei. Dar din 2013 când am început să scriu acest blog, mereu mi-au pus piedici enorme și în plus m-au și otrăvit. Azi a venit un tânăr cu ofertă de la DigiTV. Gurile rele pot spune că eu am fost proastă că am contract cu Telekom (care a fost Romtelecom mai demult), fiindcă plătesc mult pentru internet. În realitate aceia care m-ar acuza nu au dreptate, fiindcă toată viața, încă din 84, de câte ori am încercat să schimb norocul meu în viață, mereu m-am trezit după aceea cufundată și mai rău în nenoroc. În cazul meu nu a funcționat niciodată zicala ”schimbi locul, schimbi norocul”. Repet, eu am dreptate, mereu când am trecut la altele încercând să scap de rău, atunci și acele alte lucruri au devenit ulterior neplăcute, chiar mai rău ca înainte. Acum unii în limba engleză îmi spun că țara mea e o țară de oameni foarte răi care nu poate fi controlată decât dacă ei sacrifică persoane foarte bune și pure precum am fost eu. Mă doare și lucrul ăsta ( nu e prima oară) și oricum nu e adevărat, dar poate unii așa cred...

Continuare la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-9.html