Blocul trei, partea 14

Continuarea povestirii de la punctul numărul 13 anterior:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-13.html

În povestirea trecută am scris că am fost doar o intelectuală din clasa socială săracă, de jos. După revoluție, pe ziduri era scris moarte intelectualilor și mie mi-a fost frică puțin, având în vedere și tot ce citisem în romane gen frescă socială. Am fost cum am povestit la dna Slăvescu (am fost oriunde am putut)să o rog dacă poate să mă ajute să am și eu un serviciu cât de cât și ea mi-a spus că e revoltător că au publicat Mein Kampf. Nu a putut să mă ajute, după ce a zis că ar putea să mă ajute să lucrez la o editură la corectură. Mi-a mai zis că îl cunoaște bine pe primul ministru de atunci, Petre Roman, despre care nașu, care intrase într-un partid, spunea cu dispreț că e jidan. În realitate m-am exprimat greșit în postarea anterioară - eu nu aș fi putut deveni niciodată intelectuală, dar am fost o persoană cu educație solidă și fără bani. Francesca, verișoara mea, a fost și ea săracă și a făcut tot liceul Mihai Viteazul, și apoi și ASEul, dar a fost acceptată (deși îmi povestea că ea are o prietenă psiholog, nu știu cum o chinuia acea persoană sau ce minciuni inventa să îi spună). Francesca avea serviciu foarte aproape de casa lui tanti Piri, unde locuia cu fratele ei. Din câte mi-a spus era ceva legat de turism și ea se ocupa cu fotografiile. Pe mine nu m-au acceptat deloc, nici să lucrez așa ceva. Unii intră mereu peste mintea mea cu ideea că ”nu te-au vrut proștii Cristina”. Dar asta e total ilogic, fiindcă de la a nu vrea un om până la omor grav și tot restul suferinței este o distanță mare. Repet a mia oară, nu am greșit și nu am păcătuit nimic și am fost un om perfect de la început, din 1984 și am spus tot adevărul de atunci, repet, eram un om de valoare și perfect normal, deși părinții mă maltratau imens, zi de zi. Absolut sigur nu am avut nicio tulburare psihică, sau de caracter sau de comportament cum inventează porcii, sau orice altceva, nici ca urmare a faptului că părinții amândoi mă maltratau groaznic. Nu oamenii proști nu m-au vrut, ci porcii care îi conduc și formatorii de opinie. Și eu nu eram niciun fel de candidat politic sau candidat pentru altceva, am fost doar un om inteligent și sărac. Acum puneți-vă în locul meu: mi-au luat viața timp de 32 de ani și mi-au spus direct sau indirect să aștept. Am așteptat destul și poate mă înțelegeți că unul din motivele sinuciderii mele e faptul că până la 45 de ani și jumătate cât am acum nu am avut deloc viață de trăit. Oare înțelegeți? Acum 10 ani și chiar acum 5 ani nu era prea târziu. Nu am avut o viață chinuită, ci pur și simplu nu am avut viață deloc, și dacă veți înțelege ce spun acum, veți înțelege tot ce simt. Am avut doar o copilărie minunată fiindcă am fost protejată de răul din partea părinților, dar ca om, adică de la 13 ani, nu am avut viață aproape deloc. Și voi toți vă comportați față de mine ca și cum realitatea nu există, ca într-unul din cântecele formației Colibri în care era și Florian Pittiș, la finalul cântecului Întoarcere în Orient. Tot ce am spus e adevărul și mai am lucruri și mai monstruoase de scris despre blocul trei. Și voi vă veți preface din nou că eu fabulez sau delirez, condamnându-mă la moarte. M-ați chinuit cutremurător de mult și nu am avut nicio șansă de viață, deși nu am păcătuit sau greșit absolut nimic toată viața. Singurul lucru pe care l-am dorit toată viața a fost să am cel puțin un copil, deoarece eram totuși un om de valoare și, fiind o persoană perfect normală și inteligentă, eram conștientă de situația mea de copil nedorit și abuzat monstruos, de faptul că părinții mă amenințau cu închisoare psihiatrică deși nu greșisem nimic și de faptul că restul familiei nu mă putea ajuta. Doar nașu mi-a propus să mă adopte el când aveam 16 ani și am fugit de acasă odată și eu am rămas mirată și am spus că nu se poate dacă sunt părinții mei și nu mi-am dat seama că cel puțin tata nu era tatăl meu. Eram conștientă că nu greșisem nimic și că nu eram nebună în niciun fel, și, din cauza situației grele și rațiunii mele perfecte, nu am avut niciodată vise de glorie sau mărire sau bani sau ambiții deșarte, ci doar speranța fierbinte că voi fi acceptată ca om liber și voi avea dreptul legal să am copii (atunci voiam cel puțin doi, e adevărat) și să îi cresc. Acum, după toată experiența de viață și toată înțelepciunea acumulată, consider că am avut perfectă dreptate, că rostul unei femei de a avea copil este cea mai mare înțelepciune pentru o femeie și singurul lucru cu adevărat de dorit, nu mai explic de ce. Nici libertatea nu înseamnă nimic pentru mine fără copil, nu mai explic nici asta. Niciodată nu am sărit în afara realității și m-a dezgustat modul în care unii și-au bătut joc de mine peste mintea mea de multe ori că m-aș fi crezut regină sau prințesă sau că aș fi dorit glorie sau alte aberații de parcă eram idioată.

În postarea aceasta, numărul 14 și în numărul 15 și 16 voi nota lucruri legate mai ales de familia mea, toate sau mare parte din ele, și apoi mă voi întoarce din nou la vecinii din bloc, care mă chinuiau în același timp cu multe lucruri, nu doar zgomotele despre care am povestit deja, și la serviciul pe care l-am avut în 2007 la ASE, care a fost o nenorocire mare în viața mea, cu multiple consecințe, în același timp cu tot restul evenimentelor.

Între timp am uitat când a murit tanti Piri (fie la sfârșitul lui 2007, fie la sfârșitul lui 2006) care spunea că e decana de vârstă a familiei și a cărei dată de naștere o știam odinioară cu precizie (11 aprilie, nu mai știu ce an). A murit la 92 de ani parcă, precis în zilele din jurul Anului Nou și am fost cu mama în seara de priveghi și apoi la înmormântare a doua zi. Am scris despre tanti o povestire cu titlul Portretul unei călătoare, este și pe acest blog. Cătălina, fina la care ea ținuse mult și cu care mergea la țară la Poenarii Burchii nu a urcat desigur la pomană, nu avea ce căuta între noi. Cătălina, măritată cu acel profesor universitar cu aproape 30 de ani mai bătrân decât ea, îmi amintea puțin de Otilia din romanul Enigma Otiliei, era rotunjoară și purta mantou de blană. După masă am stat cu verii mei și ne-am uitat la poze vechi și Franci mi-a ales pozele cu familia mea mai ales și mi le-a dat într-o pungă, care mi-a fost furată printre alte lucruri, cum am povestit. Am căutat peste tot de mai multe ori, în afară de ceea ce este sus pe dulapurile din dormitor, unde am căutat mai superficial, dar se pare că nu este, nici în interiorul cutiilor de puzzle. Acolo unde știam că o pusesem, nu mai era.

La înmormântarea lui tanti Piri am mai văzut-o ultima oară pe tanti Verona. Redau mai jos ultimul mail primit de la Franci pe 3 ianuarie 2011, iertați greșelile de ortografiere (Ozzy era câinele lui Franci):

Buna Cristina,
La multi ani! iti urez si pe aceasta cale sa fii sanatoasa si fericita, bucuroasa si multe impliniri pe anul si anii ce a venit si vor venii.
Multumesc pentru urari. Despre restul familiei ce sa-ti spun... despre nasu Feri inca traieste bine merci as putea spune. Stau acum cu el, dupa ca a murit fiul lui, era ca destul de greu pentru el si cu gospodaria si mai ales cu singuratatea. Acum daca stau cu el (impreuna cu Ozzy) pot spune ca este destul de ocupat
Din pacate despre tanti Verona nu am vesti foarte bune. Eugen a venit in tara in toamna trecuta si a trebuit sa o interneze intr-un azil pentru ca suferea de Alzhaimer si nu mai putea sa se ingrijeasca singura. Din cauza asta cred ca a deconectat telefonul. Din pacate nu mai stiu nimic de cateva luni despre ea pentru ca nu ne-a mai sunat Eugen sa ne mai spuna ce mai face.
Stai linistita am intrat pe blogul tau si chiar, dupa cum cred ca ti-am mai spus ( cu niscaiva invidie :) pentru talentul care unora -nu dau nume, persoana importanta-le lipseste) am remarcat poeziile tale.
Iti urez multa inspiratie in continuare (nu stiu daca e ca la pescari ca nu ai voie sa spui noroc ca alunga pestii...) dar muza sa-ti fie aproape si mai ales sa ai ceva noroc sa fie citite de persoane care sa aiba la randul lor inspiratia sa le publice.
Chiar ma gandeam daca nu ar putea fi o solutie pentru depasirea unor probleme materiale pe care inteleg ca lipsa unei slujbe le-ar putea aduce... poate sa scrii niste articole care ar putea fi publicate sau poate sa mergi pe varianta proza, carti.
Vorbesc si eu, poate ca nu stiu cum se mananca partea asta cu creatia...(dar ma gandesc ca a scrie poezie e mai dificil decat proza sau articole) dar din pacate poezia nu se "vinde" asa usor. Sper ca ma intelegi ce vreau sa spun (dupa cum ti-am scris nu stapanesc cuvintele asa de usor ca tine )... ma gandeam si eu ca poate e o modalitate de a sporii veniturile, sorry daca ma bag unde nu e treaba mea sau nu ma pricep.
Inca o data un an nou bun si multe impliniri!
Franci

Ulterior nici Franci, nici Paul nu au mai răspuns la telefon, nici Franci la mailurile mele.

Va urma în continuare partea a 15-a, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-15.html