Blocul trei, partea 17

Continuarea povestirii de la punctul 16, cea de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-16.html

Voi scrie din nou în această povestire despre abuzurile psihiatrice și psihologice asupra mea, mai ales ce s-a întâmplat în ultimii ani. De fapt asta a fost totul - un copil bun și inteligent plus multe alte virtuți, nedorită și chinuită de familia adoptivă, care mai era și săracă lipită pământului (aproape - printre cei care nu sunt țigani), și abuzată de societate cu oamenii și instituțiile ei, inclusiv mass media și chiar legile statului român extrem de crude, ca femeie singură cu gândul curat și pace în suflet, nedorită de ceilalți.

Azi mama mi-a făcut cadou o saltea nouă pentru patul meu de o persoană din dormitor. Nu numai că era demult lăsată și eu abia mă mai sculam din pat, dar în plus ieșiseră arcurile și era și pișată. Într-un colț am observat o pată ciudată, care precis nu era de pișat sau sânge menstrual, nu știu ce era. Mama a insistat pe faptul că magazinul de saltele era ținut de arabi, poate ca să păcălească proștii, fiindcă eu avusesem ideea aceea infantilă de pace în Palestina și eventual drepturi pentru palestinieni, dar vă jur că alte idei politice nu am avut, cum am povestit și nici atunci nu am fost proastă, pentru numele lui Dumnezeu - toți aveți, sau mulți dintre voi, iar eu eram tânără! Am mai avut în rest doar ideea unirii cu Moldova de peste Prut, fiindcă s-a vorbit așa la televizor după revoluție, dar eu nu aveam de unde să știu atunci că nu era un lucru dorit. Bărbatul care mi-a adus salteaua nici nu m-a salutat, după ce a vorbit cu mama.

Revin din nou pe firul amintirii la primii ani de calvar de după 84, până la Zăgrean în 88. Repet, am fost un om perfect și nu am avut nici tulburări psihice, nici defecte de caracter cum inventează oamenii răi, pentru numele lui Dumnezeu - chiar nu vedeți că eu nu am avut nicio putere niciodată? Aveam 13 ani. M-au lovit și amenințat monstruos de la început. Printre multe chinuri mă încuiau în casă sau în diverse camere și mă băteau urât, dar nu mă învinețeau, evident de ce, și mai mult decât atât trăiam într- teroare imensă de scandaluri foarte ingenioase în care tot ce era alb ei transformau în negru. Ore întregi. Plus insulte și acuzații mereu nefondate. Apoi le trecea brusc și se comportau normal și mă pupau. În anii tinereții mama m-a pupat și pe frunte, cum au făcut și Holdevici și Zăgrean. Niciodată nu i-am provocat, era iadul pe pământ și vecinii nu interveneau. Nașu mi-a propus să mă adopte sau să fug în Germania, dar eu nu aveam cum. Nu cunoșteam pe nimeni și nimeni nu mă credea. Îmi luau pe rând toate lucrurile dragi din ceea ce aveam în camera mea mică, mai ales cele din copilărie. Eu citeam mult ca reacție de apărare. Nimeni nu suporta să spun adevărul. Mama era aparent rea și, culmea, geloasă pe mine și îmi tot spunea că ei îi plac romanele întunecate cu nebune închise în casă. Familia spunea că mama și tata erau nebuni și că eu trebuie să am răbdare că voi scăpa..apoi tot restul știți. Știți povestea cu psihiatrul, etc. Am scris din nou ca să înțelegeți că drepturile omului nu au existat pentru mine de la început, eram considerată sclavă, în chinuri imense zilnice.

Nu mai țin minte în ce an s-a întâmplat povestea cu camera de gardă la spitalul de psihiatrie. Mi-era tare rău și am fost acolo cu mama, cred că după ce mă internasem singură după povestea cu cârpa otrăvită. Sau înainte Am fost internată de două-trei ori la camera de gardă. Și am ami trecut pe acolo de încă vreo două ori. Mi-a fost foarte rău, probabil din cauza torturilor imense sexuale și cerebrale de după ce m-am mutat în blocul trei. La camera de gardă eram lucidă, dar mă simțeam rău și am tras cu ochiul la ce făcea mama afară pe trepte unde ieșise să fumeze - râdea cu băieții care păzeau camera de gardă și spunea unuia dintre ei cu glas tare ”țiganul ăla se duce”. Eu nici acum nu înțeleg, dar precis a fost adevărat și era ceva rău. Ea a fost mereu anturată, fie că era nebună sau nu și cuvântul ei a contat. Apoi dimineața eu am hotărât să mă întorc acasă și am refuzat internarea. Mama m-a luat atunci sau în data cealaltă (asta au reușit să încurce în memoria mea, dar faptele sunt reale), m-a dus acasă cu taxiul. Voi scrie mai încolo despre armata lor de taximetriști fără respect pentru oameni cum am fost eu. În ziua aceea ea a spus cu glas tare taximetristului :”am pierdut puterea”. Eu ședeam pe bancheta din spate și am spus ”Ce ai pierdut?”, de-a dreptul șocată de ideea ei ciudată și anormală, poate că idioții nu mă cred - precis nu a fost vis sau delir. Altădată la camera de gardă m-au închis cu oameni care păreau să moară și mi s-a părut că recunosc pe englezul acela fotograf și m-am apropiat și l-am atins să văd dacă moare, să ajut dacă se poate și mi s-a făcut mai rău după aceea. A venit paznicul carcerei monstruoase și m-a certat că nu sunt cuminte și nu stau în patul meu, deși nu puteam dormi, chinul era mare și nu ni se dădeau niciun fel de injecții sau pastile. Și în sfârșit, altădată, tot acolo, m-au dus singură într-o rezervă, când călcam aveam impresia că duc tone de greutate pe umăr și apoi acolo m-au legat strâns de pat, deși nu eram agitată, dar mi-era rău și cred că ceream o pastilă sau injecție care nu mi se dădeau. A venit acel medic cu o femeie tânără medic și s-au hotărât să îmi facă o injecție intravenoasă și ea zicea ”o să fie ciulama sau ciorbă”, sau cam așa ceva, dar mi-au făcut-o. După cum spunea și o pacientă pe care am cunoscut-o mai apoi în secția clinic unu, acea cameră de gardă a spitalului era ceva monstruos, un instrument de tortură vrednic de ororile naziste cele mai mari. Acea pacientă era cam idioată fiindcă zicea că eu sunt proastă că nu am înțeles că tot ce e rău în viața mea e din cauza politicii și că trebuie să contactez securitatea statului, că numai ei pot să mă ajute, cum au ajutat-o și pe ea. Eu i-am explicat că e mai degrabă o problemă filozofică și religioasă și ea a râs cu poftă.

Odată în clinică am cunoscut-o pe dna doctor conferențiar care îi luase locul domnului Ionescu ca șef de secție la clinic 1. Dumneaei era acel gen de medic psihiatru cu glasul de cristal, cu o ușoară infatuare sau afectare, nu știu cum să explic, cred că știți la ce gen de femei mă refer. La un moment dat spunea către mine că ea întotdeauna a avut credința că binele e mai presus de rău, că asta e natura ei. În secții, la ultimele internări, adică după moartea tatei, mă țineau mult în holul secției înainte să intru în rezervă, ca să mă prindă ei în plasa lor după chinurile de la camera de gardă. Apoi trăiam acolo ca un flutur în crisalidă. În perioada aceea încă nu eram dependentă de pastile cum sunt acum și trupul mi-era încă sănătos, ceea ce ei au distrus în ultimii ani prin otravă și lipsa tratamentului medical, nu psihiatric, și mai ales prin torturile sexuale din 2006-2007. Plus alte orori și din anii care au urmat. Acum dacă nu le iau o zi mă f..ei așa groaznic încât nu mă pot ține pe picioare și încep chinuri monstruoase în organele interne, mai ales abdominal. Acolo am stat de vorbă cu asistente pe care le cunoșteam de demult (acum i-am uitat numele - ei mi-au șters din memorie câteva nume pe care le știam acum câțiva ani), una din ele de pildă mă trata drept idioată și îmi spunea că eu pot să câștig bani dacă investesc ceva la nu știu ce firmă și fac nu știu ce muncă de agent de vânzări. Cucu bani, probabil credea că sunt proastă. Ea era precis asistenta care mi-a cerut un tablou sinoptic cu marile evenimente din secolul 20 din revista Histoire pe care o citeam când mi-am pierdut piciorul. I l-am dat cadou și ea a zis că îi place, că e foarte interesant. Sora șefă era aceeași. La una din ultimele internări aveam cu mine poezii scrise de mine și trase de mine la imprimantă, dintre primele mele încercări poetice, care nu erau prea reușite. În jurul meu erau oameni care glumeau că ei sunt serviciile secrete SUA, Marea Britanie și nu mai știu ce, parcă România și cel care se presupunea că era SUA, m-a tras deoparte și mi-a explicat că el are tot felul de dobitoace și casă la țară și îmi propunea să mă mărit sau să trăiesc cu el acolo. Eu eram încă suplă și viguroasă atunci. Dar am refuzat desigur, nu eram nebună. Stăteam cu ei la fumoar și ascultam muzică la radio și îi arătam poeziile mele unui vizitator din afară ( nu știu de ce l-au primit acolo), care era ciudat și părea din categoria celor franțuziți, genul românașului rătăcitor cu gusturi pariziene în esență și poeziile mele erau cam slabe atunci. La ultima noastră întrevedere stăteam față în față și el m-a întrebat ce carte mi-a plăcut mie mai mult. I-am spus că mi-a plăcut Condiția umană de Malraux și el a spus cu accent exagerat ”La condition humaine” și apoi mi-a spus că eu trebuie să citesc Lacrimi și sfinți de Cioran, că aia se potrivește cel mai bine vieții mele. O pacientă rea, Crăița, râdea de mine că eu inventez că m-au violat așa groaznic de la distanță fiindcă o femeie poate să dea din picioare să se apere și eu i-am explicat că nu se putea nici asta și că nu cunosc nicio tehnică de apărare în fața torturii sexuale. Ea a spus cu dispreț că eu am citit prea mult Cioran și că muzica mea e un rahat, fiindcă ea ascultă muzică adevărată - respectiv Bang Bang cu Nancy Sinatra, pe care oricum și eu îl ascultasem de multe ori. Apoi am observat că ea avea prietene spre deosebire de mine și stătea noaptea trează și bea cafele în rezervă. Când am intrat la ea eram nedorită și ea spunea că în noaptea aia mai ales trebuia să stea trează.

26 august 2016. Acum mă simt din nou strivită de singurătate. Voi continua în curând această povestire despre diverse chinuri psihiatrice sau leage de diverși psihologi, pe care le-am îndurat în ultimii ani. Azi mi-a venit ciclul, dar nu m-au chinuit încă rău. Am ieșit afară și mi-am cumpărat trei prăjituri mici de la cofetăria Ana Pan. Uneori îmi cumpăr câte ceva de acolo mai ales covrigi sărați, care sunt mai ieftini și câte o părjitură-două. Era când am intrat eu acolo chiar cântecul Windmills of your mind pe care l-am cântat și eu, unul din puținele de aceste gen care mi-au plăcut oarecum. În același timp vânzătoarea vorbea tocmai despre un priveghi la care fusese ea, după ce eu am scris povestirea despre moartea bunicului meu. Recunosc că mă cam deranjează încă repetițiile din viața mea prin oamenii care vorbesc în jurul meu. În casă mi-am pus dopurile să mai citesc puțin și totuși vecinii au cam bocănit și apoi am simțit din nou mușcătura aceea în coapsa dreaptă, adică fasciculații musculare. Altfel, recunosc că a fost o zi mai bună ca de obicei și mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta - doar singurătatea e grea...în cele ce urmează voi continua povestirea aceasta.

Mai erau paciente care veneau la mine și mă întrebau dacă ascult muzică la căști, fiindcă aveam în urechi dopurile portocalii cu șnur de la farmacie pe care le foloseam seara să adorm dacă vecinii făceau zgomote. Și Livia Șchiopu m-a întrebat de ele când le-a văzut prima oară la mine când stăteam în blocul doi. Mai era una care mi-a spus că ea numai când și-a pierdut mama a înțeles ce sprijin important în viață a pierdut. Eu eram conștientă de atunci că lumea, după cum poate ați înțeles, era mai rea decât tot ce îmi făcuseră părinții, dar mama mă chinuia încă prea mult, în ciuda acelei stări de calm și pace și înțelegere a lucrurilor și fericire de fapt pe care o trăisem în 2006-2007. Eram monstruos violentată, zi de zi, cu tot ce am povestit și mai am de spus încă. Eu ofeream iubire adevărată și bine și iertare prin tot ce eram și modul în care mă comportam cu toți și ei îmi răspundeau numai cu ură imensă cum am spus și mai am încă de scris. Nu deliram, cum nu am delirat niciodată, și totul se întâmpla în realitate. Tata spunea, când eram în liceu: ”Cristina, eu nu vreau să te distrug, eu vreau să te întăresc. Lumea este rea și tu nu știi încă asta”. În realitate, omul care este chinuit așa monstruos de părinți este însemnat cu fierul roșu și sacrificat și nimeni din restul lumii nu îl acceptă. El devine volens nolens sclav psihiatric, oricâtă iubire sau gând curat față de oameni are. Toate iluziile mele au fost în zadar și, vreți nu veți e cert că tata avea dreptate că poporul acesta urma să mă chinuiască cum eu nici nu bănuiam atunci - am scris deja o parte și veți vedea lucruri poate și mai importante mai departe. Mama și tata erau îngeri pe lângă ce mi-au făcut ceilalți, inclusiv Zăgrean. Nașu spunea când eram tânără că eu am o putere mai mare decât tata, și de ce nu mi-o folosesc. Nu știu la ce se referea, dar vă asigur că în zadar mă gândeam la bine, și pentru mine și pentru ceilalți, gândul meu nu avea nicio putere și altă putere nu aveam cum să am. După moartea tatei am avut multă energie și optimism și m-a durut enorm și mi-a lăsat urme adânci faptul că după 21 de ani de chinuri și încredere în ceilalți, toată iertarea mea și gândul bun erau în zadar, constante zi după zi atâția ani, 11 deja de atunci. Acum sunt pleoștită, singură și amărâtă, după atâția ani de singurătate și nevoi, în care mereu credeam în zadar în bine. Tata îmi spunea ”pleoștirea” uneori, un termen ingineresc după cum spunea el. Oamenii continuau să mă lovească și mama nu accepta iertarea și iubirea mea față de ea și nici vecinii - erau răi și meschini - și nici statul român nu îmi dădea drepturi și libertate. Oricum absolut sigur nu am avut tulburări de comportament și în niciun caz afective și numai vreo câteva gânduri greșite, dar niciodată patologice, toată viața.

În spital singurul sunet de care agățau fericirea mea zilnică și speranțele mele era zdrăngănitul cărucioarelor cu oale de hrană când se apropia ora mesei. Îmi amintesc că în 92, înainte de a fi închisă la psihiatrie, citeam Hegel odată și, spre deosebire de alți filozofi, mi s-a părut greu accesibil. Era și din cauza tinereții mele și din cauza faptului că eram chinuită zilnic sexual și cerebral foarte rău. Kant îmi plăcuse fiindcă mi se părea ușor de citit și îmi dădea impresia unei poetici ascunse în scrierile sale aparent aride. Heidegger îmi plăcuse și mi se păruse ușor de accesat. Acum am uitat totul prin chinurile din toți anii și rugina așezată peste viața mea intelectuală, care mi-a fost interzisă de fapt. În mod oribil, după tortura psihiatrică groaznică din 92- când s-a petrecut povestea din Nordul țării cu acel Toni - ei mi-a vorbit despre Hegel, ca și cum știa ce citeam eu atunci în 91-92. Niic el nu cred că înțelesese Hegel, era un bărbat cu creierul redus în aparență, prost, chinuit de alcool și fără bani și el și părăsit de nevastă (așa zicea). La una din ultimele mele internări i-am dat în dar doamnei Căpraru o acuarelă a mea, copie după Monet - Femeie cu umbrelă de soare, pictată de mine cu destule detalii și nuanțe de culoare. A pus-o pe perete, unde avea și altele, de la alți pacienți. În cabinetul ei i-am spus că a fi pacient psihiatric nu înseamnă decât sclavie (groaznică) și ea a spus către alte femei (medici stagiari sau psihologi) - ce ne facem cu ea că e așa inteligentă? Dna Căpraru avea ideea că eu ”nu socializez” și a trebuit să accept și această insultă grosolană. În realitate eu socializam, dar pacientelor nu prea le plăcea de mine și mă atacau, jucând teatru pe băncile din fața pavilionului, ca și cum eu eram ținta lor. Uneori, mai ales la primele internări, câteva erau mai prietenoase și îmi dădeau numărul lor de telefon și eu îl dădeam pe al meu pentru a vorbi după externare, dar ele mă uitau și nu mă căutau sau nu răspundeau dacă sunam eu, mă părăseau la fel cu toți ceilalți care nu erau pacienți psihiatrici. Mă întrebați sau mă acuzați că sunt singură - vă spun că eu nu m-am izolat de oameni niciodată, dar ei toți m-au renegat, absolut toți, deși m-am purtat bine cu ei. La fel și când am fost la spitalul de Urgență în 2013. La fel tot restul vieții - deci toată iubirea mea de oameni și energia au fost în zadar și speranțele în zadar, căci cum să trăiești fără oameni cu care să schimbi o vorbă măcar? E clar condamnare la moarte indirect. În final m-am simțit ca în filmul Procesul mai maimuțelor fiindcă am acceptat să vorbesc în fața studenților la medicină din sala de mese și să fiu catalogată de dna Căpraru, inclusiv să vorbesc despre poeziile mele și acum îmi pare rău. Nu trebuia să accept asemenea circ, dar eu am fost mereu prea singură. Apoi am fost dispensarizată la dna doctor Cârlig. La ultimele internări și fosta mea colegă Simona Pascadi m-a cam batjocorit de mai multe ori în spital, purtându-se cu cruzimea și condescendența cu care se poartă stăpânii privilegiați față de sclavii lor. Era sexi, elegantă, își arăta coapsele și fundul în fustă mini și cizme elegante și era a dracu cu adevărat. Un triumf al prostiei și înfumurării inconștiente asupra sufletului meu care răbdase atâta. Născuse patru fetițe și arăta ca la 18 ani, strălucitoare cu suita ei, cu o fetiță pe care o prezenta pacientelor în spital, vorbind alintat la fel cum făcea în facultate, cu soțul care o aștepta răbdător afară pe o bancă. Bătrânul armean care mă ajutase pe mine în spital când aveam de cărat genți grele până la taxi, sau alte treburi mai dificile după amputație, spunea că a auzit că ea e un medic bun și că dacă voia băiat trebuia să schimbe scula. Eu îmi aminteam cum îmi povestea ea în facultate despre pretendenții ei - unul urca precum Romeo la ea la balcon când stătea cu părinții - sau despre Zăgrean, care se luase de ea în facultate și ea interpretase drept aluzie sexuală, dar era mândră că luase nota 7 la el. Era o femeie frumoasă și cu bani și succes din tinerețe, odată am fost la apartamentul ei în timpul facultății și avea încă de atunci calculator și trăia singură. Făcuse și ea psihanaliză cu mine în facultate, dar știu că nu a plecat în Franța, la fel cu ceilalți. Atunci am fost împreună cu Rodica probabil și cu alții și am avut o senzație de amețeală și rău în apartamentul ei, nu știu de ce. Locuia într-un bloc cu ferestre mari pe casa scărilor. Când eram în facultate încă nu înțelesesem că, fiind eu o sărăntoacă, nu aveam ce căuta între ceilalți. Îi iubeam și îi acceptam pe toți ceilalți și le știam tuturor numele și puteam să îi descriu în portrete literare pitorești, cu multă îngăduință și gând aproape matern, cum fusese felul meu mereu. Atunci nici nu știam ce zace în Simona, nu băniuam că mă va batjocori peste ani chiar pe mine și eram tolerantă față de tonul ei de voce atât de afectat sau alintat, care de fapt nu îmi plăcea nici atunci. Acum nu mai știu decât numele a câtorva dintre ei, fiindcă am fost chinuită mulți ani, mai ales să uit numele sau chipul unor pesoane din trecut, care nu au avut impact mare în viața mea și cu care nu am vorbit mult, dar restul lucrurilor esențiale le știu și acum pe toate. Nu demult, prietenii mei pe facebook au postat un link către un articol pe care ei îl consideră bun despre ea probabil, acum dna Trifu, cel de mai jos:
http://literaturitate.ro/cronici-insemnari-din-camasa-de-forta/

Mai demult, a trebuit să cer de la biroul de evidență din spital anumite copii sau extrase din actele mele psihiatrice. Am constatat cu tristețe că în acte perioadele mele de internare erau reduse la circa două săptămâni, când în realitate eu eram ținută săptămâni la rând, până când mi se acrea și mă revoltam și ceream externarea. Dar medicii mă lăsau să plec numai după ce deveneam apatică și lipsită complet de interesul de a mă întoarce acasă. Acest lucru nu e de mirare și vă reamintesc angoasa simțită de mine când am descoperit acele multe gunoaie și acte dubioase în sertarele mele acum câteva luni. Erau mai multe acte în care codul meu numeric personal nu era corect, ca și cum mă născusem pe 15 nu pe 16 februarie și multe altele ciudate, inclusiv un buletin de analize medicale la o clinică privată din sectorul 4, unde precis nu am fost și nu am plătit bani, cu numele dnei Pană, medicul meu de familie, pe el - ca și cum mostrele mele de urină și sânge ajungeau acolo, deși erau prelevate aici lângă casă, în mod gratuit. Nu cunosc explicația.

Am mai avut contact cu psihologii după ce mi-am pierdut serviciul de la ASE, unde de fapt fusesem femeie de serviciu, nu bibliotecară, dar a trebuit să demisionez din multe alte motive. Am mai încercat să mă angajez în alte locuri, dar nu m-au primit, cum voi povesti. În primul rând, fiind disperată am sunat-o pe Cezara, psihologul pe care mi-l recomandase dna Iolanda Mitrofan și care mă părăsise după ce îi dădusem toată povestea vieții mele din copilărie (mai amănunțit decât am scris aici chiar) până în 89. Spunea că e gravidă și nu mai poate să mă vadă, în tmp ce eram cu ea tot în parcul Circului. În 2008-2009 probabil, la telefon mi-a vorbit acru și mi-a spus că ea a fost la specializare în Franța parcă și acum lucrează cu pacienții terminali. I-am spus că nu vreau să mă sinucid dar e greu de tot fără serviciu și singură de tot și fără bani. Mi-a spus să caut la fundația Motivation. După ce i-am contactat, mi-au cerut să merg într-un cartier cu blocuri noi pentru un interviu cu ei. Tocmai în ziua aceea era un ghețuș de n-ai fi scos niciun câine pe stradă. Eu, deja grasă și șchioapă, alunecam aproape la fiecare pas și am riscat cu adevărat să cad și să mor sau mai rău, mai ales când am ajuns lângă blocul unde aveau sediu la un parter. Înăuntru parcă era ceva improvizat și era o singură tânără femeie psiholog cu care am stat de vorbă. Fundația Motivation avea un program de integrare socio-profesională a persoanelor cu handicap psihic sau motor. Persoana pe care o contactasem se numea Alina Iovănel. Ea mi-a cerut datele personale și m-a întrebat dacă aș fi dispusă să lucrez ca femeie de serviciu. I-am spus că bineînțeles că da, dar că m-am îngrășat față de 2007 și nu cred că aș mai putea cu un singur picior să fac treabă bună ca femeie de serviciu. Apoi mi-a cerut să îi trimit Curriculum Vitae prin mail și în română și în engleză. Vreme de câțiva ani am corespondat cu ea (i-am trimis chiar și linkuri spre poeziile mele) și i-am trimis și urări de sărbători. Răspunsul ei, pe care încă îl am pe mail, era că nu e nimic de lucru pentru mine, deși o dată mi-a dat și speranțe false, dar nu m-a acceptat angajatorul. Ceea ce m-a iritat cel mai mult a fost faptul că dacă mă plângeam că eram singură, ea răspundea de obicei acru și cu răutate implicită că ”Omul singur se schimbă foarte mult” și mă durea amenințarea ei, fiindcă în 2006-2007 eram plină de frumusețe sufletească și armonie și intelect bun și iertare față de oameni, efectiv și speranțe și nu doream să devin acră și rea și lipsită de sentiment ca ea. Totul era frumos și bine. Din păcate, în toți acești ani și-a cam atins scopul rău (ea și alții) fiindcă nu doar că nu mai sper și mă voi omorî, dar chiar sufletul meu luminos și vesel și limpede și iubirea față de oameni nu mai sunt la fel. De fapt, poate că mai mult am îmbătrânit. După câțiva ani mi-a spus că acel program s-a încheiat, și pentru mine nu mai există speranțe și nici alte porți la care să bat. Faptul că îmi ceruse să fiu femeie de serviciu, ca și cum insinua că eu aș fi năzuroasă, când eu nu fusesem niciodată datorită vieții mele din copilărie până azi, mi-a amintit de dna Holdevici care îmi spunea că eu am capul foarte bun (exact vorbele lui nenea Puiu săracul) și că e păcat să se piardă așa ceva, dar spunea și că eu sunt brânză bună în burduf de câine și m-a pupat pe frunte. Tot ea spunea că ei nu îi place Ionescu psihiatrul, care nu mă tratase încă, și care a murit ulterior, fiindcă el ar face răul fără niciun motiv. Tot ea, mai spunea că mai demult, când studia yoga și ajunsese la un nivel la care începuse să vadă aurele oamenilor, s-a trezit în curând retrogradată la munca pe bandă rulantă într-o fabrică și că nu prea a fost bine. Cred că am mai povestit odată totul despre ea, inclusiv despre cărțile ei despre frigiditate care se vindeau pe Calea Moșilor la colț, sau despre colegii mei care făceau cu ea yoga parcă sau ajunseseră la Mario de la sala Dalles unde m-au invitat odată și pe mine și dădeau filomul A șaptea pecete - ei păreau doar observatori și ulterior au devenit profesori universitari. Sau examenul meu de licență cu Ionescu, când ea discuta încontinuu cu el și eu trebuia să vorbesc fără ca ei să mă asculte (nu știam nimic despre ghicitul gândurilor, dar nu am gândit nimic greșit). Sau povestea cu studentul la teologie cu care m-a lăsat singură după ce el asistase la cursul ei de terapii sexuale din anul de master și care s-a luat de mine cu niște aluzii care m-au iritat și l-am lăsat în plata Dumnului. Sau modul în care Holdevici spunea că dacă omul pe care îl ridică lumea este rău, el trebuie să fie dat jos. (Aceasta era una din ideile aberante despre intronizări sau ridicări la putere, idee cu care m-au atacat nebunii sau oamenii răi de multe ori în ultimii ani, dar nu știu la cine se referea Holdevici, vorbele ei aveau sens numai pentru colegii mei, nu șit pentru mine). Sau modul în care Holdevici a aruncat nervii ei asupra mea când eram la master și cereau obligatoriu studiu de caz și eu am rugat-o să mă ajute să găsesc și eu pacient, cum aveau ceilalți și ea aproape mi-a țipat că nu are cum să găsească ea pacient Cristinei Moldoveanu, ca și cum eu aveam pretenții absurde și efectiv ca și cum eu eram cu totul altceva, ceva foarte rău, față de ceea ce eram în realitate, fiind crescută în sărăcie și modestă. Holdevici a apărut în acel timp și la televizor și culmea, mie îmi era milă de ea că au scos-o în fața publicului. De fapt nu merita. Presupunând că a făcut multe fapte bune în secret (ceea ce de fapt nu știu) totuși ea mă lovea direct pe față. Povestea cum înainte de filmare a fost obligată să accepte machiajul impus de televiziune. Tata spunea că e evreică. Mai amintesc ziua de naștere/inaugurarea apartamentului a Cristinei Grabovschi, care a primit apartament/garsonieră de la o mătușă bătrână a lui Holdevici, în blocul lui Holdevici, unde am fost împreună cu profesoara și cu colegii de la master și Cristina, cu vocea ei stridentă și râsul ei strident (așa era ea), de care mie îmi era milă că îi căzuse mult părul blond-roșiatic, a spus că era o casă de bătrâni cu mobilă veche. Acolo am dansat pe tunuri cum spunea Cerasela, care nu știu de ce făcea aluzie la Păunescu atunci. Eu nu prea m-am simțit bine. După ani Cristina Grabovschi a ajuns și ea ”bine” (vorba Simonei Trifu), cercetător sau profesor la o universitate din străinătate, am găsit pe facebook. Pe vremea aceea nu puteam bănui, ea juca perfect rolul omului mai puțin inteligent (semăna mult cu Alina Vieriu, vecina nașului meu, în ce privește tonusul emoțional și modul de expresie). E unul din puținele lucruri despre care m-am înșelat în viață cu adevărat. În realitate aproape toți colegii mei au devenit persoane cu succese profesionale diferite. Unii intră peste mintea mea cu ideea că ei erau idioți pe vremea aceea. Au devenit oameni de știință și au avut bucuria vieții profesionale, familiale și intelectuale în general. În fotografii ei par să se fi scăldat zilnic în fântâna tinerețiia a lui Lucas Cranach cel Bătrân. Destinul lor este tipic faustic, al celor care fac pactul cu diavolul. Peste mine au intrat adesea unii cu ideea absurdă să fac pactul cu diavolul și i-am trimis la dracu indirect, că nu eram idioată, dar nu am drăcuit niciodată. Eu am îmbătrânit mult la chip în ultimii ani doar, prin chinuri mari prin care am trecut. Până acum câțiva ani încă arătam mai bine la chip cel puțin, dar în ultimii ani mi-au ruinat sănătatea cu multe boli, pe lângă izolare, sărăcie și aglomerație și agresivitate directă zi de zi la intersecția unde stau. Eu nu am ținut niciodată la aparența fizică, dar din păcate haina îl face pe om. Unii intrau peste mine spunând în gândul meu că ei nu înțeleg de ce eu arăt așa bine fiindcă ei știau că astfel de pacienți sunt foarte urâți, exact așa s-au exprimat. Iar Cristina, ca și mulți alții, studiază și stăpânește lucruri foarte ”interesante”, cum ar fi comunicarea socioafectivă dintre medici și pacienți sau reprezentările vulnerabilității construite de imigranții foarte săraci cu multiple boli, fiind domiciliată în Canada. Veți mai vedea astfel de exemple legate de modul în care m-au torturat unii în ultimii ani cu idei morbide și foate întunecate despre diverse lucruri. De pildă și Camelia Popa, care spunea că și-a dat doctoratul în 2007 și nu își dă al doilea doctorat deocamdată, era profesoară la medicină unde lucrează și Zăgrean, posta o mulțime de elucubrații vulgare pe facebook, unde multora le plăceau acele porcării și lucruri răutăcioase, în timp ce eu nu primeam nicun fel de ”like” sau comentariu sau foarte puține. Brusc, fără nicio legătură cu viața mea sau cu ce gândeam, ea a renunțat la prietenia mea pe facebook, după care m-a insultat urât pe un grup de pe facebook, ca și cum eu aș fi gândit ceva rău sau aș fi fost idioată, când am fost mereu un om bun și inteligent și cu sufletul curat, fără ipocrizie. Așa se poartă intelectualii cu doctorate față de oamenii inteligenți dar săraci cum am fost eu: aruncă asupra noastră toată vulgaritatea și răutatatea de care sunt în stare (Și Zăgrean făcea la fel și Liviu Bogdan Vlad, care își dădea al doilea doctorat când muncema la ASE, era la fel) și se poartă mereu ca și cum cei ca mine au gânduri rele și ură și vulgaritate, cum au numai ei de fapt, și noi niciodată. Intelectualii săraci cum am fost eu nu au nici răutate, nici vulgaritate niciodată, ei trăiesc într-un ceas al ”rațiunii pure”, în care singura mlădiere intelectiv-afectivă pe care și-o permit sunt doar percepțiile multidisciplinare și relativ simfonice ale unor fapte de cultură așezate în lumină clară, la granița dintre suflet și gândire. M-am exprimat în modul acesta prolix ca să înțelegeți mai bine tactismul celor ca mine față de lucruri frumoase din cultură, care sunt pure pentru noi (deci au tendință către absolut) numai datorită supunerii spriritului unor coordonate stabile ale lumii, mai ales cu ochii iubirii față de tot ce există, de exemplu ca într-unul din blogurile pe care le admir (nu l-am studiat profund) și l-am descoperit întâmplător, unde digestia faptului de cultură nu eludează natura umană profundă, respectiv blogul The blue lantern. Mai jos la linkul următor imaginea publică a Cristinei Grabovschi, care precis și-a recâștigat părul pierdut, sau și-a făcut implant (atunci ea avea foarte puțin) așa cum e în prezent (nu știu de când e poza), și domeniile ei grotești de activitate intelectuală:
http://www.uhearst.ca/personnel/cristina-grabovschi

Mai jos imaginea (click să măriți) care se potrivește oarecum cu activitatea ei înfloritoare și a altora ca ea de asemenea:

Dincolo de toate cele trecătoare, în lumea veșnic trecătoare,
Iar noi locului ne tinem,/Cum am fost asa ramânem:/Marea si cu râurile,/Lumea cu pustiurile,/Luna si cu soarele,/Codrul cu izvoarele. (Mihai Eminescu, la 29 de ani de viață pe pământ românesc)

Acum, după ce am terminat de scris (mai e doar un fragment din această postare), s-a băgat un porc peste mine cu ideea pe care mi-a tot repetă : ”Complimentele mele, Cristina”, ca și cum mă acuză și mă scuipă. Această persoană este un om cu o minte infectă, un monstru de prostie și răutate. Când au început să îmi scuipe prima oară aceste complimente am rămas bouche-bée cum spunea odată Zăgrean la meditații și mult timp nu am înțeles. Cu câțiva ani în urmă mi-era greu să înțeleg răul absolut, ceea ce sunt ei de fapt, la fel cum el/ea nu poate înțelege binele. Acest gen de complimente el le arunca peste un om cu educație bună și frumoasă și totodată un spirit integrator, cuminte și calm, cum am fost mereu. Ceea ce e și mai șocant este că am fost mereu binele absolut și am gândit mereu binele și am fost mereu de un total altruism și devoțiune față de oameni, și blândețe, fără să înțeleg de ce sunt lovită de moarte și otrăvită, etc. Veți vedea și mai mult din ceea ce voi scrie. Ei tot mereu spun ”Și atunci de ce n-au omorât-o?” Sau ”Dar pentru numele lui Dumnezeu de ce nu au omorât-o?” Exact asta au făcut, m-au omorât, dar în chinuri groaznice și îndelungate, cum mai am de povestit încă - fiindcă ei spuneau că în mod logic interesul lor e să mă omoare lent. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, moartea omului bun e în puterea lui Dumnezeu, nu a lor, oare ei nu au înțeles asta? De fiecare dată când era să mor din cauza chinurilor și otrăvii din partea lor, ca întotdeauna din tinerețe, mă gândeam numai la binele altora, nu la mine. Așa m-au educat și absolut orice om inteligent este un om bun. Mă șochează și acum puțin aceste așa-zis complimente, ca și cum ăla crede că eu sunt proastă și rea și întunecată, când am fost exact opusul a ceea ce insinuează el. Toți m-au batjocorit de-a lungul vieții și râdeau lovindu-mă de moarte puțin câte puțin, dar eu nu am devenit niciodată rea ca ei. Îmi amintesc din nou și de Adina, colega de la medicină, care râdea cu ceilalți că ”eroi au fost eroi sunt încă și-or fi cât neamul românesc”, de parcă îi umblau idei paranoice și drăcești prin minte - cred că am povestit totul deja...sau cum spunea că eu nu trebuie să știu nimic, o vorbă de a tatălui meu. Sau prietenul ei Ștefan care spunea că ei toți sunt semințe de Rodica, o colegă destul de a dracu din republica Moldova, care se umfla în pene și râdea când el spunea asta de față cu mine. Toți au fost la fel, colegii mei din liceu, din facultatea de psihologie sau de la medicină. Mă scuipau cu idei aberante în mod direct, fiindcă atunci eu nu perecepeam deloc gândurile lor de căcat, scuzați expresia. Dar ce a urmat după ce m-am mutat aici a fost cutremurător, voi mai povesti. Ceea ce poate nu ați înțeles e că eu am fost binele absolut și că ideile lor infecte nu au avut absolut nicio legătură cu ce s-a întâmplat în viața mea (foarte rar erau cuvintele tatei în ce spunea Adina, sau cuvintele părinților mei în ce spunea Zăgrean, atât) și nu au avut absolut nicio legătură cu ceea ce am gândit eu sau cu sentimentele mele.

Azi, 27 august 2016, ca și ieri, am încontinuu aceleași fasciculații musculare enervante în același loc al coapsei drepte ca și ieri toată ziua. Mi-au făcut de multe ori în trecut la fel. M-am întâlnit iar la lift cu un cuplu de vecini tineri cu copil mic, care niciodată nu m-a salutat de când m-am mutat aici, cum fac și ceilalți. Femeia nu a mai apărut demult în drumul meu, numai el mai apărea, ceea ce m-a făcut să bănuiesc că poate s-au despărțit și că ea a luat copilul. Voi scrie ultima parte din această postare în cele ce urmează. Mă doare din nou în zona ficatului destul de rău și încontinuu și nu mi s-au dat pastile niciodată, deși am spus de această problemă cu mulți ani în urmă când a început (și altele de asemenea).

Va urma în curând, în postarea următoare, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-18.html