Blocul trei, partea 13

Scriu aici partea a 13-a a povestirii despre blocul trei. Partea a 12-a o găsiți la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-12.html

Vreau să mai notez aici despre o femeie între două vârste de la scara 3. Mi s-a părut că e o femeie îmbrăcată simplu și fără bani, la fel cu mine. Mi s-a părut o femeie simplă și săracă cu duhul și, fiindcă pare foarte evlavioasă și poartă basma mereu, am căutat în ochii ei pacea și binele din ochii sătenilor de la Colun, care mergeau la biserică să se lumineze în fiecare duminică și care duceau și ei busuioc și flori la icoane, la fel cu bunica mea, mama Limpi. Totul era sacru și calm, spiritul lui Dumnezeu respira prin fiecare piatră și prin fiecare frunză. Femeia de la scara trei ieșea mereu în calea mea și datorită preaplinului de pace și bunătate din inima mea și datorită credinței în Dumnezeu și în forța iubirii și poate mai ales fiindcă eram o persoană singură și la fel părea și ea, am salutat-o cu suflet deschis și blând de fiecare dată. În loc de pacea și binele oamenilor care se închinau fără gând ascuns la Colun, am găsit numai întuneric în ochii ei, deși mergea la biserică din câte se pare. În ochii ei era nu doar întuneric, ci și răutate, și deși eu o priveam cu bunătate, direct și limpede, ea niciodată nu mi-a răspuns, ba mai mult decât atât, mi-a ocolit privirea cu un fel de ură și tot cu un fel de ură și ca și cum îl vedea pe Necuratul sau era speriată se uita uneori la mine. M-am simțit strivită amintindu-mi toată bucuria de odinioară de a sta de vorbă în sat sau pe drumuri cu oameni luminați de Dumnezeu și dăruiți cu ochi senini și m-a durut și iubirea și înțelegerea curată și în zadar din inima mea.

Sunt poate mulți cei care mi-au tot aruncat idei de genul că ”handicapații nu pot conduce lumea” sau că ”o schiloadă ...etc.”, sau ”handicapații nu au ce căuta între noi” și multe altele care îmi aminteau de Cățelușul șchiop al Elenei Farago. Chiar și tata spunea în 1999, după ce mi-am pierdut piciorul că eu voi regreta toată viața faptul că am sărit pe fereastră atunci în 31 decembrie 1998. Mulți pot spune că o mare parte din oameni m-a respins din cauză că am rămas șchioapă, dar eu știu sigur că asta nici n-a contat, că oricum m-au respins până la 28 de ani cât aveam atunci și ar fi continuat la fel și totul ar fi fost la fel din păcate. În realitate aș fi putut trăi mai mult și mai bine și aș fi putut avea și copil fiind încă tânără și suplă și puteam să mă mențin suplă dacă nu m-ar fi otrăvit și torturat. Cineva mi-a spus o aberație și anume că dacă aș fi avut copil, el ar fi fost traumatizat să aibă o mamă șchioapă, dar nu are dreptate. Eu de pildă (și mulți alți copii) am crescut în lipsuri și lângă un bătrân paralizat care mirosea a pipi și tot am crescut drept. Consider că aș fi putut să îmi cresc bine copilul, dar lumea nu m-a acceptat. Ioana de jos îmi tot pomenea de Silviu Prigoană și familia lui, și că el are bani deși nu are un picior. Am vizionat comedia americană Un gigolo de doi bani în care o șchioapă căreia îi lipsea tot piciorul, inclusiv coapsa, se căsătorește din iubire, dar și filmul de duzină Angel, în care un bărbat victimă în război se sinucide, fiindcă, pierzându-și un picior, nu mai e acceptat de nevasta lui egoistă și cu ifose. Ulterior moare și ea. Am citit și despre iubita lui Paul McCartney, căreia îi lipsea un picior, dar era fotografiată ca fiind sexi in ciuda acestui lucru care nici nu se observă (avea și bani pentru proteză bună). În realitate obezitatea e un handicap mult mai mare decât lipsa unei gambe, dacă proteza e bună. Un om șchiop poate face orice muncă intelectuală și aproape orice muncă fizică. Singurul lucru e că nu poate alerga și nici sări și sunt mici dificultăți la coborâtul scărilor. Femeia de serviciu a blocului 3 mi-a povestit într-o zi că ea cunoaște o femeie care trăiește șchioapă la țară și își face singură treburile toate și muncește sau muncea și în câmp. Mi s-a părut invenția ei ca să își bată joc de mine, dar lucrul acesta nu e imposibil. Mă tem însă că spunea că aia nu avea ambele picioare. Cu ambele picioare lipsă nu e posibil sau e mai greu. O femeie șchioapă poate într-adevăr să facă orice muncă, inclusiv pe câmp. Îmi amintesc cu tristețe că am fost la fân pe Coastă în Colun, pentru ultima oară, fiind șchioapă, când bunicu mai avea încă iapa și mai cosea iarbă singur ( și el era trist, a fost de fapt un om cu suflet frumos, deși a greșit poate când mama Limpi a paralizat, dar știa așa bine toți copacii din pădure și se bucura așa mult când mai dădea din când în când bice calului să o ia la galop și era de felul lui un om hâtru și bun povestitor) și atunci am muncit și eu la fân deși nu mă credeți poate, pentru ultima oară și apoi am coborât dealul desculță și m-am bucurat de miresme și culori și am dat binețe unui alt bătrân care cosea și el tot pe Coastă și am stat de vorbă cu el. De aceea postez aici un text pe care l-am scris în ianuarie 2010 ( când durerile trupești încă nu erau grave) din tot sufletul cu mult lirism despre tot ce simt din acele locuri și din mersul la fân:

Clipa de lumină e suspendată ca stropii de miere fierbinte şi topeşte blând ceara amintirii. O dimineaţă palidă stinge stelele peste casa în care am crescut. Pe uliţa albă şi strălucitoare urma căruţelor leagă pământul uscat într-o crustă subţire pe care o sfărâm şi astăzi în joacă. Prin umbrela rotitoare a norilor razele răzbat distilate şi coagulate fin. Apa râului, frâu înnodat sub poala satului, scapără în soare, bolboroseşte, cântă prin zurgălăi scăpărători şi vii tot timpul anului. Gospodăria dintre dealuri adoarme treptat ca un ceasornic prins de zăpezi veşnice. Încă mai privesc carele încărcate urmând drumuri de odinoară. Oamenii s-au pierdut către alte locuri, acum roţile ce au rămas se răsucesc tot mai aproape de maluri şi de sat. Zidurile groase au ţesut între ele povestea vieţilor trecute, zbucium între roadele pământului şi rânduiala din casă şi din curte. Umbrele se cern, prelungi şi moi în jarul roşiatic al soarelui la asfinţit. Dincolo de coama dealului oamenii adună fânul într-o ultimă după-amiază aurie de august. După ce căruţa va pleca timpul va creşte aici în valuri de iarbă neîmblânzită şi zăpezi ce vor împovăra crengile arbuştilor din vale. Anii se vor topi ca ninsorile tăcute, amestecaţi cu apa râului, roţile scârţâind, nechezatul cailor şi braţele tinere ce mânuiau furca sau coasa. Pe brazdă am semănat cu mâna mea de copil ce împletea spice de iarbă şi alerga după fluturii maronii-albaştri pe câmpul nedesţelenit de odinioară. Azi am cules într-un sfeşnic de taină şi voi arde lumina doar când vor fi nori.

Recoltele curg încet pe drumul spre casă, ca într-o cochilie. Pentru ultima oară las în urmă calul şi căruţa îmbătrânite, merg singură pe poteca dintre ierburile înalte, cu tălpile desculţe. Încă o dată bătrânul cosaş îmi dă bineţe şi mă întreabă de unde vin. Acum sunt doar o lacrimă caldă, o clipă amară topită în soarele ce apune. Cărări în soare nu voi găsi niciodată. Culorile vii ce-au rămas pe pământ se macină ca nişte rotiţe tăcute în acelaşi ceasornic ce va înceta să bată printre dealuri. Ceremonios şi tăcut, satul aşteaptă să alunec şi eu în somn printre stele limpezi, visând uneori la primăvăra vieţilor de departe, din timpul ce va fi cândva altă poveste.

Un porc în engleză tocmai a intrat peste mintea mea iar că mă avertizează să nu scriu adevărul că mă va chinui sau altceva. Eu continui să scriu. Un alt porc în română a intrat cu ideea că ”vedeți proastelor de unde își trăgea ea puterea?” Este de-a dreptul ridicol de abject. Am fost un om inteligent și un om de valoare, cum am spus încă din 84. Am fost doar o intelectuală din clasa săracă, de jos, mereu respinsă de porcii bogați care au totul și mereu țap ispășitor, fiindcă chipurile sunt ”nebună”. Ce rezolvați dacă omorâți intelectualii sau oamenii de valoare?! Orice intelectual trebuie să își ”tragă puterea” de undeva, așa e viața și nu poate fi schimbată. Soarele răsare meru la răsărit, ploaia cade și luna luminează mai mult noaptea, nu puteți schimba lumea, fiindcă așa e făcută de Dumnezeu. Unii mi-au zis că ei au distrus acel sat numai ca să mă lovească pe mine, fiindcă au îndobitocit oamenii că eu aș avea nu știu ce putere. Nu e chiar așa, dar într-adevăr au distrus acel paradis și bieții bătrâni cu inimă bună au murit triști și singuri, de mi se rupea mie inima de durere și milă. Tanti Olguța, soția lui nenea Puiu, avea aceeași idee că eu îmi trag puterea din satul acela cu șipot cristalin și gruiul pe lângă grădina noastră. Citiți povestea satului scrisă de mine în engleză, cred că o voi și traduce dacă voi mai avea timp. Mai am câteva lucruri de adăugat. În plus, cu mine nu aveau ce să aibă și nici cu puterea sufletului meu, fiindcă am fost un om desăvârșit și nu am gândit și nici nu am făcut răul și eram mereu un spirit pozitiv, chiar dacă tata mă trăgea de păr prin casă și își bătea unghiile în obrazul meu sau mă lovea la sânge fără vină, chiar dacă treceam și prin multe alte violențe din partea lumii, mai mari decât cele din partea familiei.

După ce m-am mutat aici m-au scuipat încontinuu cu ură și minciună și aberații și pornografie și acuzații false, cum voi explica pe scurt mai încolo. În seara asta au intrat din nou pe românește cu multe mizerii peste mintea mea, inclusiv că ei consideră că ăia au dreptate să nu scriu mai departe adevărul, deși nimeni nu citește blogul meu și nimeni nu vrea să vorbească cu mine din 84 de fapt. Nu am comentarii, nu am reacții și nici persoane interesate, în afară de una singură, un poet virtual cunoscut de mine pe un site mai demult. Pe nimeni nu interesează adevărul, exact cum spunea taică-meu, pentru ei eu sunt doar un fel de sacrificiu oarecare, sau un fel de Ană a lui Manole, omorâtă cu pruncul în pântece pentru că se clădea o mânăstire. Nici nu știu adcă ei văd exact ceea ce scriu eu de fapt - postările cu muzică ați văzut că le-au distrus. Așa a fost mereu - acum iar mă tratează drept idioată și spun ”complimentele mele Cristina, ai fost un înger (? o altă ideea a lor), dar ai reușit să îi distrugi pe toți ăia buni”, deci încă o dată ei vorbesc ca și cum eu eram țapul ispășitor numărul unu. Eu totuși mai continui și termin azi această postare și poate mâine voi trece la următoarea. Nu demult mi-au spus că Bianca lor știe totul de la mine și i-a păcălit pe ei de fapt. Tata avea și el ideea că oamenii mă imită sau îmi fură ideile (ceea ce nu e adevărat decât parțial) pentru a trăi ei bine sau pentru a mă distruge și spunea în modul următor: ”A fost odată un om pe care îl chema Katz (și toți îl imitau) așadar se spunea faceți ca Katz”. Ceea ce pot spune cu precizie e că uneori imitarea unor lucruri personale din viața cuiva, dacă persoana mai e și singură cum am fost eu, este nocivă pentru victimă, cel puțin din punct de vedere ”psihologic”.

În finalul acestei părți din serie, mai scriu odată ceea ce am mai scris, dar mai clar. Unii cu inventat ideea că eu aș fi strigoi sau că am legătură cu lumea de dincolo din cauză că am trecut prin moarte clinică când mi-au amputat piciorul și că ei vor să mă distrugă că aș fi strigoi. Am mai auzit un cântec în această țară despre o strigă și nu mai știu ce. În realitate, dacă eu sunt strigoi, atunci toți sfinții și Cristos au fost strigoi și meritau să fie omorâți, Sau orice om cu spirit normal și inteligent este strigoi pentru ei. În realitate ei m-au respins și zeii nu au fost de partea mea, adică lumea lor de așa-zis supraoameni porcoși și belicoși. Citiți cărți de istorie a civilizației sau religiilor, nu imitații încă la modă ale culturii omenești în jocuri pe calculator gen Cleopatra, Cezar sau Civilization, așa cum îi plăceau aparent și Franciscăi, care nu știu dacă mai e în viață, și despre care unii îmi spun acum că ea e vinovată cu fratele ei de calvarul meu. Și eu am jucat într-o vreme, mea culpa, dar nu prea am avut de ales în lumea asta rea. Amintiți-vă cu inima, nu doar cu spiritul, de manii și larii domestici ai civilizației romane. Manii nici nu i-am mai găsit trecuți în wikipedia, larii sunt, dar îmi amintesc vag ceea ce am învățat solid în copilărie și citez din dicționarul de pe net ( pe care îl folosesc din comoditate uneori, deși prefer cel pe hârtie) - MANI s. m. pl. Nume dat în mitologia romanilor și a vechilor popoare italice sufletelor morților, considerate zei ocrotitori ai căminului. – Din lat. manes, -ium. și LARI s. m. pl. Nume dat în mitologia romană unor divinități considerate a fi ocrotitoarele casei și ale familiei. – Din lat. Lar, Laris. Orice om inteligent știe ce spun și anume că morții trebuie respectați și că sacrul se îmbină cu profanul și că viața oricărui om serios este un sistem bio-socio-cultural, cum se spunea mai demult în psihologie. Ei zic că în cazul meu sistemul nu a funcționat, dar în realitate mă omoară monstruos, eu nu am avut defecte de funcționare cum spun ei. E o diferență. Toate sistemele sunt perfecte în felul lor, dar în cazul meu ei au otrăvit și torturat fără rost încontinuu și violat/futut și furat și scuipat mereu fără motiv, în general abuzuri de putere diferite din 1984. Eu cred că mai contează și moralitatea, ceea ce e bine și ceea ce e sacrilegiu sau lucru rău. Eu nu am fost cauza niciunui rău, nici asupra mea măcar, și nu sunt strigoi fiindcă am avut acea tentativă de sinucidere complet nevinovată sau moarte clinică.

Iată încă o dată faptele. E scris în multe cărți și pe net că există femomene la granița dintre viață și moarte. Eu nu știu dacă atunci a fost viziune sau chiar moarte clinică sau vis. Mai demult dna Ionescu, evreica medic, i-a dat tatei o carte despre moarte clinică și alte experiențe similare și eu am preferat să nu o citesc, fiindcă nu-mi plăceau niciun fel de ”ocultisme” de niciun fel. Dar am deschis-o odată și am văzut că era scris despre ceva un fel de plutire extrasenzorială deasupra propriului corp și despre nu știu ce tunel cu lumină la sfârșit, care a devenit într-o vreme o butadă sau tiradă celebră, chiar un loc comun. Am mai citit mai demult despre faptul că sinucigașii își pierd conștiența din aer înainte de ajunge la pământ, dacă se aruncă. Așa mi s-a întâmplat și mie. Apoi m-am trezit în ambulanță (de tip vechi) și am crezut că îi pot păcăli legat de grupa mea sangvină, apoi m-am văzut de sus în sala de urgență, dar totuși numai de la gât în jos, de undeva din spate. Nu știu sigur nici acum dacă a fost viziune sau vis. Eram în sânge, dar oare eram chiar eu? Nu mi-am văzut chipul. Dar dacă era un vis transmis tocmai atunci mie de altcineva? Apoi am circulat către ușă cu vederea mea și în mod ciudat am ieșit din încăpere pe culoarul spitalului, dar numai puțin. Cineva spunea ”Sunteți de acord?” și altineva răspundea ”da”. Parcă ar fi fost tata, dar nu știu sigur. Ușa era în fața patului, pe stânga. Apoi i-am auzit pe medici discutând și unul a spus ”Ce femeie a fost asta!”, și atunci mi-a sărit țandăra, fiindcă mi se părea că sunt vulgari și își bat joc de mine și mi-am pierdut conștiența din nou și apoi m-am trezit la reanimare fără un picior și mi-am smuls perfuziile de furie că încă trăiam, nu din cauză că nu mai aveam un picior. O astfel de experiență nu face omul strigoi, asta e o minciună și o iluzie a celor proști ca întotdeauna în astfel de cazuri. În realitate, ei s-au folosit de viața mea în toate detaliile și au transformat tot ce a fost bun în rău, prin multe minciuni. Unii în engleză mi-au spus mai demult că trebuiau să mă lase să mor atunci, săraca de mine, și eu încă voiam să trăiesc acum câțiva ani când mi-au spus ei așa, cu milă chipurile. Deși chinul care a urmat a fost groaznic și inuman, nu îmi pare rău că nu am murit atunci, fiindcă au mai fost și câteva lucruri frumoase sau bune, ce e drept puține, și din păcate oamenii m-au scos complet în afara societății. Acum urlă din nou afară și ei sunt parcă aidoma siteurilor de pe net, unde găsești imagini sexuale oribile și grețoase alături de știri despre religie sau ”povești adevărate” despre oameni care au suferit mult. Eu nu am fost niciodată un amestec grotesc, am fost mereu pură, înțelegeți dacă citiți tot.

Continuare în postarea următoare, numărul 14, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-14.html