Blocul trei, partea 2

Urmarea părții întâi de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-intai.html

Această ființă delicată și subțire în talie de 35 de ani (care nici nu mai fuma din cauza stării sufletești bune), descrisă de mine în postarea anterioară, eram eu, fără să bănuiesc că suferința începută în 1984 se va accentua, că oamenii mă vor lovi mai rău, că închisoarea va avea ziduri și mai groase. Poate veți spune că eram prea copilăroasă, dar eu nu sunt de acord cu aceasta. E tot o invenție a celor răi. Cred că eram un om cu o maturizare normală pentru vârsta și situația mea, pe lângă elanul sufletesc plin de candoare. Îmi amintesc că fosta mea dirigintă, dna Plămădeală spunea despre tata că e ”ca un copil mare”, poate fiindcă tata era tratat drept nebun de restul familiei până în 1989- stătea în colțul lui ca un veritabil introvertit , era neîndemânatic, nu se îmbăta și nu râdea niciodată și ceilalți îl desconsiderau, nu țineau cont de părerile lui exprimate rar, îl tachinau și vorbeau numai între ei și el parcă nu era deloc de-al lor, nici la Voluntari, nici la Colun. Înainte să moară nașu, tata mi-a adus cadou un disc cu muzică clasică - Mozart - care ulterior mi-a fost sustras (eu precis nu l-am pierdut) și nașu mi-a adus un disc cu Brahms, pe care încă îl mai am. Ulterior am început să ascult și să colecționez muzică clasică ( nu cu mult înainte de moartea tatei), deoarece pe piață erau atunci multe CDuri cu muzică clasică relativ acceptabile ca preț - chiar ieftine, numai după mai mulți ani prețurile lor au fost aliniate și ridicate foarte mult, încât eu nu mă mai puteam atinge de nimic. Am ascultat multă muzică clasică și după moartea tatei în noul meu apartament, până când nu am mai putut asculta, din cauza agravării modului în care am fost torturată încontinuu. Am multe CDuri, nu neapărat cu interpretări considerate de elită de către snobi sau cei ”superiori”, dar am încercat să nu memorez numele lucrărilor sau compozitorilor, fiindcă aveam ideea de fapt greșită că exercitarea memoriei îmi dăuna. Dar recunosc și acum muzica și pot cânta în gând Oda Bucuriei sau fragmente simple. O vreme muzica clasică m-a ajutat, sau cel puțin așa credeam eu. Ajunsesem să cred într-o vreme că muzica clasică poate calma spiritele care mă torturau fizic/sexual și poate induce o stare de cer senin și lumină lină. Aveam un mic CD player luat de pe Dorobanți, dar ulterior mi-am cumpărat un aparat destul de ieftin cu CD player și care redă și casete vechi, cu boxe. Acela s-a stricat ”singur” când nu l-am mai folosit, acum nu mai merge. Odată ascultam cam la volumul 30 pe cel mic, deci nu foarte tare, țin minte precis, și vecina de dedesubt a venit cu o falcă în cer și una în pământ la mine și a făcut scandal că ascult prea tare - îmi spusese de multe ori anterior tot nejustificat - și a făcut scandal în bloc și m-a pârât administratorului, etc. A insistat să îmi iau căști, ceea ce am făcut ulterior. De câțiva ani m-a chinuit cu televizorul ei și bârfele și scandalurile de la tv, cu sonorul extrem de tare, încât din colțul cel mai îndepărtat al apartamentului se auzea tot - zi de zi uneori, de la 7 dimineața la 1 noaptea fără oprire adesea. Eu nu am ce îi face și ea nu își ia căști. Mama zice că e proastă și surdă.

Într-o vreme cum povesteam mergeam în oraș să cumpăr muzică, am cumpărat și câteva de alt gen, nu doar clasică. Mergeam central pe lângă Intercontinental și pe Calea Victoriei, la magazinul Muzica. În ce privește muzica tradițională a altor popoare, care mă interesa, am găsit într-o vreme preponderent muzică irlandeză, care mi-a plăcut. Pe lângă librăria Eminescu unde îl cunoscusem pe Zăgrean (în zona anticariatului), puseseră odată Corul Vânătorilor la boxe externe. În realitate, singurele spectacole care îmi plac cu adevărat, sunt spectacolele de balet, fiindcă mi se pare că sunt combinație de sunet, lumină, culoare, muzică, mișcare - mai frumos îmbinate toate armonios decât în alte genuri de distracție. Am mai mers la spectacole o vreme cu dna Nicolau, până când banii nu mi-au mai ajuns nici de pâine.

În ce privește televiziunea, îmi amintesc că, pe vremea când încă eram în blocul unu, compania de telviziune prin cablu dădea și canale porno accesibile oricui. Mie mi-a fost scârbă, fiindcă o singură dată am nimerit din greșeală pe unul, și chiar în acel moment era o femeie care își arăta sexul și se masturba cu un radio lângă sexul ei. Am închis imediat. Când mi s-a întâmplat povestea cu radio Europa eu uitasem deja acel lucru, că dacă mi-aș fi amintit m-ar fi ferit Dumnezeu de acel lucru. În blocul trei am observat că, pentru televizorul meu cel puțin, nu mai erau canale porno și m-am bucurat. O vreme am avut și eu televiziune și m-am mai uitat dar rar, la slujba de Înviere sau la vreo două-trei filme sau la patinaj artistic. Uneori chiar la concertul de Anul Nou de la Viena, care încă era la modă, nu știu dacă și acum. Dar, din cauza lipsei banilor, a trebuit să renunț la televiziune, într-o perioadă în care trufandale de consumat nu mai erau pe gustul meu, nu mai erau pentru cei cu abonament minimal. Când am renunțat, agentul de relații cu publicul m-a insultat urât pe un ton foarte urât când i-am spus că nu am bani - cu ideea ”Dar suntem în secolul 21 doamnă! Cum să renunțați la televizor?” Și a insistat spre neplăcerea mea, de parcă ura oamenii săraci sau nu credea că există. Ar fi trebuit să îi trântesc telefonul deși încă nu îmi desfăcuse contractul, dar eu nu am acționat agresiv niciodată.

Este adevărat că muzica clasică mi-a plăcut foarte mult și această pasiune cu efecte benefice într-o vreme pentru mine se datorează părinților mei, care aveau în blocul unu o colecție de discuri de vinil cu muzică clasică bună (încă le mai am) și interpreți unii virtuozi la modă, alții din cei vechi și celebri. Astfel încât am început să ascult din adolescență. În vizită la Irina Vișoiu ea mi-a pus Mozart și eu nu l-am apreciat, în ciuda modelor din acei ani și din cei care au urmat, cu filmul Amadeus sau bomboanele/ciocolata Mozart! Cel mai mult îmi plăcea mereu Beethoven și îmi trezea o stare de suflet căreia îi pot spune simfonică și largă și înaltă ca o pădure de fagi. Iar concertul numărul unu de Ceaikovski îmi aducea un surplus de calm, deși nici nu aveam nevoie niciodată. Însă în anul 2006 și-a dat seama Sandu, fiul Fanei, ce ascultam și și-a manifestat disprețul de om simplu: mi-a spus că aia e muzică pentru ăia care au păsărici la cap. Pentru mine Mozart este bun numai în operele sale bufe, dar asta e doar opinia mea, nu am citit-o sau auzit-o nicăieri. Părinții mi-au făcut cadou un picup când am împlinit 15 sau 16 ani, dar l-au dat apoi cadou lui Cosmin, fiindcă ei reciclau mereu cadourile pentru mine, inclusiv globul pământesc mare cu bec înăuntru sau cartea Din poveștile Asiei sau luau pur și simplu înapoi tot ce îmi dăruiseră, inclusiv lucrurile de la nașii mei, începând cu 1984, uneori împotriva împotrivirii mele inutile.

Deși nu face parte logic din șirul acestor idei, mai amintesc aici despre modul în care mama și tatăl meu, vitregi amândoi oricum, mi-au luat toate lucrurile bune pe care mi le-au dat până în 84 și oarecum și după. Mai țineți minte oare romanul Trei dinți din față al lui Marin Sorescu, devenit săracul și om politic înainte de moarte ?( mie mereu mi-a fost milă de oamenii politici, mi s-au părut miei de sacrificiu, dar - fiecare cu soarta și felul lui) - acel roman îl avea și tata în bibliotecuța lui fiindcă avea de toate pentru toți, dar și lucruri bune. În acel roman era textul ”Așadar și așa deci/ este vorba despre greci”. Nu mai detailez sensurile acelei glume. Eu, din biblioteca tatei am luat la mine doar cărțile de artă și încă vreo câteva. El nu avea doar filozofie și poezie, cum am mai povestit - acum la mama lipsesc din cărțile lui bune, unele pe care știam că le așezasem acolo cu mâna mea. Este adevărat că am citit din ele, dar mult mai mult din biblioteci publice. Nu făceam abuz, rareori citeam noaptea și pe vremea aceea nu oboseam, dar părinții îmi aruncau uneori cărțile din mână cu tam-tam. Atunci tata urla la mine că eu nici nu știu ce sunt cărțile. Am citit Alice în Țara minunilor pe la 30 de ani și Mizerabilii tot după 25. Etc. Există o legătură firească între posesiile intelectuale ale unei femei, respectiv între cărți și muzică sau cunoștințe științifice. Toate aceste conexiuni converg într-o cunoaștere sincretică cred eu numai la maturitate. Am citit Povestea fără sfârșit de Michael Ende după ce m-am mutat în blocul trei. În blocul trei am mai citit, și mama citea și ea cărți de duzină la modă, eu am mai citit lucruri care mi-au plăcut mie cât am mai putut în primii ani aici, fiind mai tânără și cu mai mare rezistență la chinuri sexuale. Dar, după o vreme, s-au întâmplat lucruri și mai rele...

Tot părinții în aparență mi-au distrus și sanctuarul de pace și iubire de la Colun, mai ales după 1989. La începutul anilor 90, bunicul meu povestea despre cum s-a dus într-un sat învecinat și nu mai știu ce se întâmpla tocmai la poarta lui Leon, nume rar prin zona aceea, ceea ce m-a șocat, având în vedere dezastrul iubirii mele față de Leon Zăgrean. Ce coincidență zdrobitoare, îmi spuneam. Apoi tata a început să mă acuze de față cu bunicu că eu nu ascult de ei și mi-am bătut joc de ei și tot ce spunea era invenție și minciună veninioasă. M-au pus să jur pe Biblie că nu am greșit față de părinți și eu am refuzat, fiind terorizată de violența tatei, coalizat cu mama și cu ceilalți. Tot nu m-ar fi lăsat în pace, vă spun sigur. Am spus clar că nu am greșit. Apoi, bunicul meu drag mi-a tras o palmă grea de m-am clătinat sau am căzut. Dumnezeu să îl ierte. Tot acolo mi-am mai văzut colegii de joacă numai prin vara lui 89 și mă priveau ciudat și vorbeau cu înțeles numai pentru ei - că adică ce frumos era când jucam cu toții mijoarca, etc.. dar pe mine mă evitau și mă ignorau, ca și cum nu aș fi fost eu însămi. După ani am aflat că Gina, sora mai mică a fetelor lui Popii Moisii a emigrat în Canada. M-am simțit rănită și tare tristă când ea a stat de vorbă cu mama și cu mine în fața casei noastre din sat și o trata pe mama cu imens respect și la mine nici nu se uita, în ciuda respectului și iubirii mele reale. La fel am pățit cu Camelia, fosta mea tovarășă de joacă cu un an mai mică, căsătorită cu un băiat din sat, Marcel, care în primele momente ale întrevederii noastre cu ocazia Fiilor satului în toamna 2011, a vorbit relativ frumos, apoi a fugit de mine și îmi evita privirea, ca și cum eram altcineva. Camelia lucra la o bancă, avea o fată măricică și părul deja grizonat, nevopsit. Irina constata filozofic că ”a îmbătrânit și Camelia”. Marcel a vorbit îndelung cu vărul meu Cosmin care desigur se făcea că eu nu exist. Față de mine și Camelia, Marcel, care arăta prea tânăr pentru vârsta lui, glumea că el o ”stimulează” pe nevestica lui, exact un cuvânt folosit de Zăgrean față de mine odată.

Va urma în curând, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-3.html