http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-15.html
Am povestit aproape totul despre tanti Lili Stoicescu, fie în postări din serii, fie în postări tip jurnal. Mai adaug totuși câteva lucruri. Spuneam că stăteam cu ea de vorbă ore în șir la telefon și că adesea mi se făcea rău în timp ce eu vorbeam cu ea. Stătea ceva pe capul meu. Mi-a dat și numărul de telefon al fetei ei, Viviana, spunea că pot să o sun să stau de vorbă cu ea, dar era total absurd, nu o cunoșteam și eram mai în vârstă, deci nu era normal să o sun eu, așa că nu am sunat-o. Lili îmi povestea la înmormântarea tatei sau nașului meu că Viviana a călătorit în străinătate și a devenit mai înțeleaptă după ce a înțeles că fusese amăgită în dragoste și Lili i-a spus ceva de genul (am uitat cuvintele exacte) că a dansat și ea degeaba, și s-a crezut regina balului, dar acum știe să gândească corect. Lili îmi spunea că ea însăși se simte sau este ”puternică” și eu nu înțelegeam de ce insistă pe cuvântul puternică și de ce îl repetă. Abia după ani am înțeles că unii au obsesii legate de putere pe care le scuipă peste viața mea, inclusiv că ”trebuiau să îmi dea puterea” sau că ”atunci de ce nu i-au dat puterea”, etc. Tot Lili insista pe ideea că eu aș fi în ”tutela” maică-mii, fiindcă am avut diagnostic psihiatric și această idee se potrivea cu aberațiile pe care mi le-au scuipat adesea unii că chipurile ”mi-au dat 18 ani”, ca și cum inventaseră că eu am fost condamnată la 18 ani de închisoare, idee întrutotul paranoică și absurdă, fiindcă efectiv nu am greșit nimic toată viața, și sunt închisă de 32 de ani fără vină, deci nimeni nu avea cum să mă condamne la închisoare. Tot Lili care îmi spunea că eu voi fi nebună toată viața, fiindcă atunci când un om e declarat nebun asta nu se mai poate schimba, tot ea îmi spunea că ”tu o să ai bani numai după ce mama ta moare Cristina”, lucru care intra în contradicție cu restul spuselor ei, și se petrecea simultan cu multe alte necazuri ale mele. Lili îmi pomenea din nou și din nou despre Aurora Liiceanu și că ea nu înțelege de ce nu mă ajută acea persoană, când în realitate Aurora Liiceanu își arătase sânii goi față de mine când m-a chemat la ea acasă în legătură cu studiile mele despre țigani, care mi se ceruseră la facultate, și de fapt din cauza acelei Aurora, sau cel puțin din cauza ei, s-a întâmplat acea poveste din nordul țării și cele câteva minute de contact așa zis sexual cu țiganul Covaci, când de fapt nu era decât senzație tactilă, nicio senzație sexuală, deci nu a fost act sexual, de care unii mă acuză, când de fapt sunt nevinovată și nu am fost nebună. Se pare că Lili știa ceva despre povestea aceea din nordul țării, dar nu știu de unde știa, fiindcă eu nu i-am povestit nimic. După multe tracasări de ochii lumii legat de întocmirea cadastrului la proprietatea mea din Voluntari, după ce m-a chinuit destul și deja trecuseră ani de zile, cadastrul și ieșirea din indiviziune s-au încheiat la tribunalul Buftea, fiindcă la notar ar fi costat prea mult, așa mi s-a spus, și am fost și eu acolo și am semnat actele pentru împărțirea proprietății, nimic altceva. Viața mi-a jucat din nou o festă cinică, fiindcă la Buftea trebuia să merg împreună cu colegii mei din școala generală pentru o reprezentație cu piesa Procesul apei pentru copii, în care eu jucam rolul de procuror cu numai două replici scurte, dar mama nu m-a lăsat să merg acolo cu ceilalți. Eram cumva în închisoare și în copilărie, dar de la 13 ani până azi ieșirile din această enclavă ale mele au fost foarte rare, inclusiv la Colun mult mai puțin decât înainte. În viața mea mereu au fost coincidențe de acest fel întreaga viață, spre tristețea mea, fiindcă efectiv eram închisă și fără drepturi complet din 1984 și fără bani de hrană cel puțin în ultimii ani. Ulterior Lili m-a părăsit și ea că nu mai avea treabă cu mine și am rămas și mai singură. Mai notez aici un fapt anecdotic și care s-a petrecut întocmai așa: la un moment dat, la telefon, Lili insista pe ideea că omul trebuie să aibă niște ”valori” pe care să se bazeze. Nu mai știu sigur dacă eu sau ea am început acel schimb de replici. Ea vorbea pe limba ei și eu o țineam una și bună că valorile sunt foarte importante în viața omului și fără ele nu se poate nimic. În contextul acela eu m-am gândit la valori spirituale sau morale, de caracter, fiindcă altfel ea ar fi trebuit să spună ”proprietăți” sau ”bani” și numai după ani de zile am înțeles că ea se gândea la valorile bănești, nu la ce mă gândeam eu. Iar în tinerețea mea , în 89-90, stăteam cu ea la masa de sub bolta de viță la mamaia și Lili mi-a dat evantaiul ei și spunea că e bun să îmi dau ”aere”. Numai după ani de zile am înțeles că ea mă înțepa și insinua că aș fi fost vanitoasă, când în realitate nu am fost niciodată, fiind crescută să fiu persoană modestă de către nașu, mamaia și profesorii de la școală și apoi de cărțile citite de mine.
Pe lângă tot ce era rău în viața mea, parcă pentru a accentua tragedia și durerea sufletească pentru un om bun, cum eram eu, mama se așeza când venea la mine în vizită pe scaunul vechi și cam șubred de lângă telefonul meu fix, importat la Bistrița printr-o coincidență amară, fiindcă era ceea ce puteam cumpăra mai ieftin de la magazin. Când se așeza pe scaunul acela îmi dădea vești tragice despre lumea tinereții ei de la Colun și de la Sibiu, lume care fusese și a mea mai demult. Vorbea cu un ton uscat și aspru, cuvintele ei cădeau ca niște sentințe, și sunt convinsă că și pe ea o durea ca și pe mine această întorsătură tragică a evenimentelor. Vă amintesc că mama avea suflet - că ideea că întotdeauna i-au plăcut ochiurile de geam de pe acoperișurile din Sibiu specifice arhitecturii săsești a fost ideea ei, nu a mea - deși ea îmi fura uneori ideile frumoase, poate fără să își dea seama. Pentru ea clipeau odinioară ca din pleoape casele din Sibiu și tot pentru ea Biserica Ursulinelor din Sibiu readucea amintiri plăcute.(Biserica Ursulinelor își trage numele de la călugărițele ursuline, de la Sfânta Ursula, care a fost o prințesă ce trebuia să se căsătorească cu un guvernator păgân, martirizată și ucisă împreună cu alte tinere fecioare). Mai jos celebrul tabou al lui Vittore Carpaccio - Visul sfintei Ursula. Se pare că ea a avut un vis trimis de Dumnezeu, dar eu nu mai țin minte ce am citit mai demult fiindcă m-au chinuit și nu am găsit pe internet ce vis a fost.
Mama vorbea despre lucruri triste, despre uciderea preotului din Colun de către țigani în casa lui sau despre tâlhăriile din biserică de către bande de hoți, despre hoții care au spart și casa lui nenea Puiu și au făcut caca în dormitor de necaz că nu aveau ce fura de acolo, despre mulți bătrâni care mureau singuri sau nu pe rând, după ce își duseseră veacul de singurătate în spatele porților închise, în cătunul atât de frumos odinioară dintre dealuri. Astfel îmi aducea și mie în amintire aerul satului cu toți oamenii ca niște făclii drepte ale lui Dumnezeu, ale căror nume le țineam minte slab după atâția ani de suferință, oameni de care îmi mai aminteam totuși la spusele mamei și îmi simțeam sufletul sfâșiat. Îmi aminteam mai ales de cei mai vechi, de bădicu Augustin, de bădicu Dionisie, de lelica Leonora, de finele și finii bunicilor mei, de învățătorul Panga cel bătrân și de mulți alții...Preotul din Colun, despre care acum porcii spun că a fost un porc, dar, chiar dacă a fost porc, el povestea legende vechi despre biserica din Colun ( nu contează dacă le inventa sau nu), unde s-au sinucis niște femei sfinte, fiindcă nu voiau să fie pângărite de necredincioși. Mama mai povestea și despre cum l-au găsit mort în casă singur pe chirurgul Nicodim, unchiul ei, care fusese bolnav de diabet și a fost singurul om de-a lungul calvarului meu care m-a tratat ca și cum eram om normal și deloc nebună, la înmormântarea lui mama Limpi. Îmi aminteam din nou despre carul acela încărcat cu căpșună și floare al vieții mele, de întinderile de iarbă neîmblânzită și nestăvilită, cu cai galopând neînșeuați și cu soarele apunând blând în legănarea moale a răchitelor din răstoacă.
Vă reamintesc că am notat lucruri despre familie, unele chiar din ultimii ani, la postarea de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/02/despre-familia-serban.html
Mai adaug că atunci când am vizitat-o pe mami împreună cu maică-mea și am stat de vorbă cu ea, mami mi-a dat cadou niște haine vechi de-ale ei și a ținut neapărat să le primesc. Eu le mai am și acum. În ultimii ani mama l-a vizitat pe vărul ei și soția în Pipera. Monica s-a căsătorit cu logodnicul ei și nu știu dacă s-a întors în Luxemburg. Mama îi vizita împreună cu Irina. După aceea a avut grijă de mama bătrână a lui tanti Lucica de mai multe ori, la un moment dat era vorba să stea acolo contra cost o vreme, dar până la urmă totul s-a terminat și ea a cam rupt relația cu ei, nu știu din ce cauză, poate nu a fost vina ei. Tanti Lucica m-a invitat odată să merg și eu acolo la ei în vizită, dar am refuzat, nu din nazuri, ci, vă spun drept, din cauza obezității și dificultăților în tot corpul. Invitația lor a venit prea târziu pentru mine. În 2007 nenea Ovidiu m-a dus să vizitez magazinul pe care îl avea atunci lângă fosta Piața Amzei (după ce am fost la mami parcă) și mi-a dăruit o alifie de gălbenele. Apoi m-a adus cu mașina acasă. Pe vremea aceea eram suplă și sănătoasă fizic, dar lucram la ASE (facultate absolvită și de Monica și parcă și de mama ei) și acolo la ASE a fost o adevărată tragedie pentru mine, cum voi povesti. După revoluție mama întreținuse relații cu nenea Puiu și tanti Olguța, care au mai venit la ziua mea de naștere chiar. Am mai scris povestea acestor frați gen J.R și Bobby din Dallas, numai că fiul mai mare părea cel omenos și drept. Mama lor, preoteasa, era mult părtinitoare de partea fiului ei mai mic, și nepoatei Monica. Îi bârfea pe ceilalți. Andi, fiul Olguței și al lui Puiu, era blond. Familia mea îl condamna pe Ovidiu că ar fi simulat rană la revoluția din 89 și astfel obținuse apartament în Centrul Civic. Ceea ce mi-a displăcut cel mai mult la Lucica era faptul că ea spunea că tumora cerebrală a soțului ei fusese mai mare ca a lui Puiu, cu toate că bietul Puiu era pe moarte sau deja mort când spunea asta. Un lucru urât. Pe de altă parte ea m-a dus și ea odată cu mașina lor la Colun, fapt pentru care îi sunt recunoscătoare, și cântam pe drum cântece vechi de ale tatei (pe vremea aceea eram încă tânără și cu sufletul fraged încă) M-a găzduit odată la ei când stăteau în Băneasa și aveau țânțari mulți și Ovidiu avea obsesia mobilei vechi și masive și își cumpărase un set. Când eram în liceu îmi aducea cărți, care și ele se dădeau pe sub mână atunci, cum am povestit, deși la librăria Cartea Românească din centru cel puțin încă mai erau cărți bune de vânzare, eu așa am văzut. Odată am întrebat-o ce carte i-a plăcut ei cel mai mult și ea mi-a răspuns Muntele vrăjit de Thomas Mann, pe care ulterior nu am citit-o, deși Thomas Mann mi-a plăcut destul de mult. Ceea ce mi-a displăcut a fost legătura cu numele meu de familie, Moldoveanu (după ce au început chinurile asupra mea mai mari), piscul din munții Făgăraș, care era vizibil din grădina de la Colun. Fiica ei Monica a venit și ea în vizită la Colun odată și tatăl ei avea o atitudine protectoare excesivă, așa mi s-a părut. Copila lor era tipicul fetelor crescute la oraș, privea viața la țară ca din trăsură.
Bunicu săracu a bolit în ultimii ani ai vieții și la mama acasă și apoi în Sibiu la Nelu. În primăvară își revenise și voia cu încăpățânare să îl ducă Nelu acasă, așa cum se întâmplă uneori cu bătrânii care trag să moară și apoi își mai revin în puteri, dar e o falsă și ultimă remisiune, fiindcă ulterior cad definitiv. A murit în Sibiu și Genica i-a ținut lumânarea, parcă așa zicea. Și apoi i-au forțat în gură și proteza dentară, care nu prea stătea bine, așa spuneau. Cu câțiva ani mai înainte l-am găzduit eu o noapte la mine și l-am dus și la dna doctor Ionescu fiindcă așa zicea mama. Apoi dl Marinică, vecinul mamei ne-a dus pe amândouă cu mașina lui la Colun la începutul toamnei lui 2009. Atunci l-am întâlnit pe grui și pe cuscru care venea spre casă cu un căruț cu otavă și a stat de vorbă cu noi. De mine zicea că nu prea sevede că nu mă simt grozav cum i-am spus eu, fiindcă aveam burtă. Și el avea burtă și era palid și mi-am dat seama că era foarte bolnav, fusese internat dar externat fără intervenție că nu se mai putea face nimic și a murit între 2009-2011, nu mai țin minte exact, de cancer pancreatic, așa mi s-a spus. În 2009 mi-a plăcut mult că m-au lăsat singură cu bunicu încă o săptămână (atunci eram încă mai bine și puteam munci acolo) și am avut grijă de el și am făcut mâncare, de mai multe ori, de pildă am cumpărat pește Pangasius din Colun și am prăjit (era un mic magazin pe Grui) și odată am făcut un fel de scoverzi sau împăturate, dar fiindcă era prima oară când făceam, și din alte diverse motive, nu prea mi-au ieșit. Totuși, le-am mâncat cu bunicu și cu vecina lui nou venită în sat, care se stabilise în casa următoare dinspre Vale, unde înainte locuia un om numit Ionu Tecâi sau Teculețului, eu am uitat care nume era cel corect. Vecina aceea a fost de treabă și vecinul la fel și mai veneau pe la noi ca și Genica fata regățanului, care era destul de bolnavă, dar îl ajuta pe bunicu la treburi și mie îmi dădea flori și locuia în fosta casă a finei din Grui, după ce fosta casă a lui Hanț, cizmarul de demult, care era aproape de țigani, a fost inundată, așa mi s-a spus, dar arăta de parcă cineva îi dăduse foc. În finalul șederii mele acolo am spălat geamul de la su șop și chiar atunci a venit pe la noi o rudă a bădicului Dionisie, care a stat puțin de vorbă cu mine. M-am întors cu autocarul din Sibiu.
În 2011 a fost ultima mea plecare fericită la Colun, de atunci am fost mereu închisă în casă și fără bani deloc, nici pentru plimbare în parc. Am suferit enorm de atunci de lipsa firului de iarbă și a aerului bun și liniștii în viața mea. Sufletul mi s-a zgribulit și pricăjit din ce în ce. Ce să mai vorbesc de flori sau de înalții munți albaștri din depărtare...Când m-am întors de acolo, cineva a intrat peste mintea mea că nu e ultima oară și că voi mai reveni acolo în primăvară. Am înțeles ce voia să spună și exact așa a fost.
Bunicu a murit în Joia Mare, exact cu o zi înainte de ziua lui de naștere. Tocmai cu o seară înainte eu am citit ceva din Psalmi. El săracu devenise ca un copil în fața suferinței și nu voia să moară, țin minte și acum, și eu mă plâng ca și el de chestiuni trupești, și lucrul acesta a fost și în cazul lui mai mult din cauza singurătății. Am luat trenul împreună cu mama și cu Irina din București până la Avrig unde ne aștepta Nelu sau Cosmin cu mașina. Bunicu era pot spune frumos în sicriu, adică mă durea moartea lui asta vreau să spun, nu mirosea dar se vedea că e mort de-a binelea, nu cum fusese tata. Îi puseseră lângă cap vechea lui căciulă țărănească din blană de miel neagră-cenușie, pe care poate nu o purtase de foarte mult timp. Afară era primăvară rece. În cursul zilei era întinsă masă în curte și au venit mai multe persoane, inclusiv colegi de serviciu ai lui Nelu din Sibiu, și colegi și prieteni ai lui Cosmin. A venit și o femeie din Grui, parcă chiar de la magazin, dar nu mai știu sigur, femeie destul de veninoasă fiindcă a început să spună că dacă te rogi lui Dumnezeu ești om normal dar dacă crezi că vorbești cu Dumnezeu ești schizofren și atunci m-a fixat pe mine și eu mă gândeam că oamenii din satul acela mic au cultură de termeni medicali. De fapt era femeie de treabă. A venit și una care spunea că e adventistă și că pentru ei Cristos moare, dar nu învie. S-a încins o dicuție religioasă în fața paharelor de țuică și țigărilor. A început să plouă ușor. Am stat și su șop cu prietenii lui Cosmin, pentru care și eu eram o intrusă. Diana, soția lui Cosmin, nu a venit, stătea cu copilul. Am stat și la priveghi nopatea cu mama până au plecat toți și am primit în casă oamenii care veneau să vadă mortul și să bea un păhărel de rachiu sau țuică în casă. Acum țin minte doar pe clopotarul peltic, care părea idiot de-adevăratelea și care avea casă cu flori la geam, probabil aproape fără vecini, pe ulița părăsită din spatele bisericii. Omul acela vorbea de parcă era un personaj din romanele lui Gogol, sau nu mai știu cui, genul mujicului care se mulțumește cu puținul lăsat de Dumnezeu și vorbește mereu despre datoria simplă pe care o are pe pământ. Stătea cu capul descoperit cu respect, cu nevasta lui (cred) care era tot așa idioată dar nu peltică. În camera aceea, unde fusese depusă și mama Limpi în costum popular, din câte am văzut eu, scaunele vechi și aproape bisericești pe care le știam de mică erau încă acolo. Eu am stat pe partea dreaptă a mortului împreună cu mama, deși eram moartă de oboseală după călătoria cu trenul toată ziua. În 2012 eu începusem să îmi pierd rezistența fizică și trupul meu scârțâia deja. Lângă mine ședeau vecinii din casa Teculețului de care am vorbit deja, care creșteau iepuri de casă pe care mi i-au arătat și se purtaseră bine cu mine în șederile mele acolo, mai ales în 2009. Vecinul, al cărui nume l-am uitat, a început să fie ireverențios de față cu mortul și cu restul lumii acolo. El urma să fie gropar a doua zi. Eu eram extrem de obosită și fizic și mental și el a profitat de neputința mea și s-a luat de mine de față cu nevasta lui și mortul și mama mea. Mi-a fost o scârbă înfiorătoare, ar fi trebuit să îi trag o palmă, dar situația mea era fragilă și știam că el urma să fie gropar, ce puteam face? Din când în când intra cineva peste mintea mea cu ideea ”Iar am înviat!”, ca și cum vorbea mortul cu mine. Femeile se făceau că nu se întâmplă nimic, cum îmi făcuseră când m-a molestat preotul Șerban. A insistat mult să iasă cu mine afară și mama mi-a cerut același lucru. Afară nu mai țin minte cum m-a strâns, dar m-a strâns și a continuat ideile lui de dinăuntru că morții cu morții și viii cu viii și că eu sunt femeie singură și că trebuie să am un bărbat care să îmi muncească trupul în fiecare zi și mă întreba dacă stau singură în București. Mi-a fost scârbă de tot, dar până la urmă am scăpat de el și m-a durut neputința mea, fiindcă dacă făceam scandal atunci ar fi fost mai rău în situația mea. Eu cu mama până la urmă am dormit câteva ore îmbrăcate pe patul din casa veche, după ce am lăsat lumina aprinsă la bunicu. Oricum acolo nu mai erau așternuturi sau fețe de pernă. A doua zi la înmormântare a venit și Ovidiu, care mi-a zis că m-am îngrășat prea mult. Irina era singura care plângea vizibil în curte la slujbă. Era cald și soare. Preotul se oprea la fiecare punct mai important de pe drum, cam pe unde fuseseră locurile mai importante pentru bunicu și recita și noi după el rosteam cuvintele cuvenite. Erau multe coroane pentru bietul bunicu, care abia avea bani de pită, dar înnoise totuși împreună cu Nelu o parte din acoperiș cu țâglă nouă. Copii de țigani mergeau în față cu ele și lăsau câte o floare pe drum din când în când. Am văzut și mici păianjeni roșii în căruța cu sicriul, amintindu-mi de tata care avea păianjen alb. La urcușul spre cimitir au căzut prapurii mortului. În cimitir după slujbă au întârziat mult cei de la firma de catering unde Cosmin comandase porții de ciorbă și sarmale pentru nu știu câți. Au venit cu mare întârziere. Recunosc că și mie mi-a plăcut mâncarea aceea de post parcă. Cu o noapte înainte nu mai țin minte sigur dacă eu și mama am rămas singure cu mortul și dacă Nelu și ai lui s-au dus toți să doarmă la Tana (cum îi zicea Cosmin bunicii lui). Dar după înmormântare din motive pe care nu le mai țin minte, nu avea cine să ne ducă la tren sau pierdusem trenul bun și mama a spus că ei nu i-ar plăcea deloc să rămână să doarmă acolo singură în toată casa împreună cu mine și Nelu să vină a doua zi sau cam așa ceva. Până la urmă am găsit un tren potrivit cu o legătură din Brașov și cineva ne-a dus la gară, nu mai știu cine. În Brașov am coborât și am schimbat trenul. Mama s-a purtat relativ bine cu mine de data aceea, inclusiv în gara Brașov, nu a mai făcut scene, cum făcea ea de obicei. Am ajuns acasă în București obosită până peste urechi.
În anul care a urmat sau după doi ani, a murit și cuscra, lelica Tațiana, care bocise la înmormântarea lui bunicu. Tot după încă vreun an sau doi mama mi-a spus că Nelu i-a zis că a distrus scaunele acelea ca de muzeu din camera unde am stat la priveghi. Nelu spunea că le-a vopsit roșu cu bunicu când el era încă în viață, și s-au stricat, ceea ce eu nu prea cred, fiindcă parcă erau atunci la mort. Mama spunea că ea credea că erau piele de Cordoba și prețioase, și eu am spus cu părere de rău (tristețea și neputința doar) că e mai bine că le-a distrus decât să le fure țiganii. Mi s-a spus că atunci când bunicu încă mai trăia, țiganii au făcut bortă în zidul din spatele șurii, de fapt către încăperea fără geam pe care bunicii o numeau ferdelă. Iată mai jos poza cu unul din ele făcută de mine, dar aparatul meu era slab pentru a prinde detaliile de incrustații și nu am mai studiat ce sunt scaunele din piele de Cordoba :
Va urma în postarea următoare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-17.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...