Blocul trei, partea 6

Continui aici cu partea a 6-a a povestirii, urmarea părții a 5-a de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-5.html

Printre diversele ”comodități” de care am vorbit, se aflau în zona mea și două chioșcuri cu țigări și de toate nonstop, care mi-au dat multă bătaie de cap și necazuri, cum voi povesti mai încolo, dar și patru obișnuite florării ținute de țigani, cu obișnuitele lor coroane mortuare și flori extrem de scumpe și femei care șed nonstop lângă ele și aruncă peste picioarele trecătorilor apă din căldări să răcorească asfaltul sau mătură cuminți gunoaiele tot în calea pietonilor. Și aprozaristul gras cu tarabele lui și angajații lui, despre care am mai povestit. Și trei dughene pentru ziare și reviste, deschise în mod absurd și duminica, de unde femeile cucernice cumpărau revista Cancan sau alte bărfe ridicole, cum era de pildă dna Ioana de la trei, care în ultimii ani m-a mai ajutat, cum voi povesti. Această modă a presei vulgare m-a cam deranjat, mai ales când am văzut în tramvai bătrânici cu cruce creștină la gât răsfoind astfel de minciuni pipărate. La țiganca florăreasă din colțul meu au venit odată misionari care o inițiau în tainele biblice și ale iubirii de oameni. Altădată am pățit-o cu mica țigăncușă ( de fapt o tânără de vreo 14-15 ani poate) care m-a agresat de câteva ori și fizic și verbal pe stradă. În 2013 i-am bănuit poate nedrept că mi-au dat păduchi (așa cum pățisem în 1990-1991 cu țiganii din Cluj), ceea ce a fost încă o lovitură puternică în venitul meu lunar, fiindcă a trebuit să mă despăduchez de mai multe ori să scap și numai Irina de la Constanța m-a ajutat cu ceva bani când răbdam de foame din nou atunci. Oricum farmacista mi-a spus că a fost o epidemie de păduchi în București atunci. Despre activitățile din stradă și agresivitatea clară și pe față a lumii față de mine voi mai povesti, de-a lungul postărilor următoare. În zonă bântuie un nebun tânăr care rânjește și vorbește singur cu sticle de Coca Cola în mână și face servicii de la dugheană la dugheană, a cărui piele s-a tăbăcit și s-a înnegrit în timp, probabil tot de la vreun fel de otravă, că știu că era mai alb la început. Când e vorba să vorbească serios nebunul își schimbă brusc tonul și intensitatea vocii și apoi se ascunde din nou sub aceeași mască. Mai vine și nebuna zisă Ica, mirosind urât, o bătrână cu multe cojoace vara, care turuie și ea făcând pe nebuna cuvinte abjecte despre curva neagră și mare și altele de genul acesta și primește câte 10 lei de la ciocoii noi și vechi și cuconițele lor.

Este ora 11 și 30 de minute, azi 15 august 2016 și tocmai m-am întors de afară. Mi-am luat două cornuri cu ciocolată de la chioșcul de la colț. Ieri am mâncat puțin fiindcă mi-a fost rău după otrava de alaltăieri seara din plăcintele mamei și azi oricum aveam plan să mănânc tot puțin, ca să îmi mai revin. Repet, este otravă cu adevărat și au început să mă otrăvească (e un lucru foarte grav și crimă monstruoasă) din când în când mereu, probabil încă din facultatea de medicină, cum voi povesti, dar absolut sigur de acum câțiva ani. M-am așezat pe o bancă din spațiul verde din spatele blocului să îmi mănânc cornurile, a căror cremă avea gust tare rău absolut sigur. Am salutat-o cu drag pe o bătrână de la scara alăturată, care mereu stă pe bancă acolo, cu cei doi câini pe care ea și o femeie mai tânără, ruda ei probabil, îi au - un boxer pe nume Kimi și un câine tare micuț, nu mai știu ce rasă, care mă latră mereu când mă apropii. Priveam cum porumbeii și vrăbiile gustă apă dintr-o băltoacă și cât de frumos bate soarele de fapt în această zi relativ caldă. Apoi a venit de la biserică (culmea!) dna Ioana de dedesubt care mereu m-a batjocorit, cum voi povesti, încă de acum 10 ani când m-am mutat aici. Mi-a spus cu un ton autoritar că e bine că stau la soare/la aer după ce m-a întrebat ce fac cu tonul ei ascuțit dintotdeauna. Am terminat cornurile și am plecat încet spre ușa blocului și dna Ioana, căreia îi voi spune Ioana pentru abreviere, s-a luat din nou cu ton răutăcios de mine, cu ideea că sunt tare grasă și că mă tot îngraș și că nu eram așa când am venit aici și alte vorbe pe un ton cu adevărat arțăgos. După 10 ani în care i-am răspuns numai cu blândețe, fără nicio prefăcătorie, azi i-am spus că nu este treaba ei, retezându-i vorbele. Gândiți-vă - zece ani am îndurat fără să protestez deloc, absolut niciodată, dar astăzi a întrecut orice măsură, mai ales fiindcă tocmai mă apucasem să mănânc mai puțin și fiindcă mă otrăviseră acum două seri. Vă spun din nou adevărul - ei m-au îngrășat cu forța, cum voi mai povesti, iar otrava pe care mi-au dat-o din când în când duce la sete imensă și foame enormă uneori. Plus fututul plus alte mizerii enorme pe care le voi explica. Și repet, exact când m-am apucat de slăbit din nou (dar ei nu m-au lăsat niciodată să mă simt mai bine când îmi mai reveneam), vine această femeie care și-a cam bătut joc de mine și care mereu mă scuipă cu felurite insulte. I-am răspuns frumos să mă lase în pace și ea mi-a răspuns cu așa inflexiuni ale vocii ca și cum eu eram proastă sau idioată cu ideea că eu m-aș fi supărat pe ea. Eu nu m-am supărat niciodată, absolut niciodată din fleacuri. Eu întotdeauna am întors și celălalt obraz, încă din 1984 și am încercat să aduc oamenii pe calea cea bună, dar acum a fost prea de tot. Și veți vedea ce este cu adevărat Ioana din cele pe care le voi povesti, că mai am de scris despre ea. Totodată, ieri seara, pentru prima oară în viața mea, în afară de o altă singură dată, când m-am găndit doar parțial la ei, fiindcă acum am de scris și despre vecinii de aici, m-am gândit la ei - până acum niciodată nu i-am deranjat nici cu gândul, poate că ei făceau o confuzie și credeau că eu aș fi alta, sau nu știu ce s-a întâmplat de s-au purtat așa urât cum s-au purtat cu mine de 10 ani, cum voi povesti în curând. Eu nici măcar nu am vorbit în gândul meu cu nimeni, niciodată, cum voi explica în ceea ce mai am de scris. Am fost un om perfect.

Revin la povestirea despre blocul trei. Apartamentul cumpărat de mine are ferestrele către curtea din spatele blocului. După ce am făcut amenajări cum am povestit deja, mama mi-a făcut cadou geamuri termopan, cele mai ieftine posibil, fiindcă nici ea nu are bani de aruncat pe fereastră și care se deschid numai pe jumătate, încât spălarea lor a fost mereu tare dificilă. Ioana, deși femeie bătrână, a ajutat la curățenia din apartamentul meu după zugrăvit și nu mai țin minte dacă i-am dat bani (sau mama) și nici cât. Un instrument clar de tortură sunt caloriferele vechi din anii 80 pe care nu am avut cum să le schimb. Iarnă de iarnă, cum se întâmplase și în blocul unu, m-au fiert cu călduri groaznice de peste 26 de grade în casă (ceea ce e oribil când căldura e artificială), chiar dacă stăteam cu geamul deschis (ceea ce era absolut necesar) și în 2013 am făcut o viroză respiratorie gravă. În blocul meu nu au pus repartitoare ca în multe alte blocuri, ca să am posibilitatea să mă apăr de excesul de căldură și totodată să plătesc mai puțin. Spre tristețea mea, odată în lift un bărbat tânăr, probabil proaspăt locatar al blocului, mi-a spus că el diminuează căldura de la robinetul caloriferului și am senzația că avea dreptate și că doar eu am fost martirizată și persecutată ca întotdeauna din 1984 încoace. O vreme era Ramba Vasile, pe care îl cunoscusem, șef la RADET apoi alții. Ioana și-a cumpărat aer condiționat după ce m-am mutat eu, dar nu știu dacă are bani să îl folosească.

Deci singurul meu noroc și totodată nenoroc a fost că am geamurile spre spate, de la mine se vede clădirea televiziunii Protv și se văd și pomii din curtea blocului, care mi-au oferit o mângâiere printre chinuri diferite și o priveliște luminoasă fiind eu închisă forțat în casă. Pomii sunt frumoși și în anotimpurile calde când găzduiesc păsări cântătoare și gâze și greieri, dar și iarna când își apleacă crengile încărcați de chiciură și cântă ca viorile lui Dumnezeu sau când își pierd toamna frunzele care cad blând pe umărul trecătorilor. Fauna din jur a fost diversă - căței mici vagabonzi când m-am mutat acii și pisici vagaboande, pescăruși (care au apărut miraculos în București după 89, înainte nu i-am văzut), porumbei, stăncuțe și/sau ciori, coțofene, vrăbii numeroase, guguștiuci și chiar mierlă sau privighetoare (eu nu am cercetat pe internet ce erau), care cânta frumos înainte de răsărit cu vreo două ore primăvara, atât de frumos încât am scris o poezie despre acest lucru. Aici, ca și la Colun când am fost în 2009 sau 2011, am descoperit minunea de neegalat a răsăritului de soare și am făcut poze cu aparatul meu compact mic. Adesea am privit luna, am privit stelele. Odată am văzut primul curcubeu din viața mea, în 2006, care a durat enorm de mult și era imens și apoi am mai prins și alte curcubeie, mai mici și de scurtă durată.

A fost un nenoroc fiindcă și aici am fost chinuită cu zgomote diverse, care au ecou mai mare în liniștea relativă din spate, și care s-au suprapus peste torturile cu zgomote din partea vecinilor. Nu exagerez când spun că m-au torturat timp îndelungat cu zgomote, cum voi povesti. Din afară am perceput diferite feluri de zgomote neplăcute. Din când în când vin țiganii, ca niște muezini ai cartierelor, țipând gutural ”Fiare vechi, fiare nouă”, de parcă ar vrea să cuminece tot poporul și să îl tragă pe aceeași lungime de undă a gândurilor. Asta e organizarea urbei, nu avem ce face. Dar câteodată era exagerat, când mi-era lumea mai dragă și veneau câte doi deodată pe străzi diferite. De primăvara devreme până când dădea gerul, s-au adunat sub copacii de aici grupuri extrem de gălăgioase de tineri sau chiar copii care vorbesc și râd încontinuu și mai ales scuipă cuvinte vulgare și lucruri urâte care se aud până sus. Adesea ei bat darabana sau bat ritmic din palme cu forță acompaniind cuvintele abjecte pe care le aruncă până noaptea târziu spre zori. Chiar și jocul copiilor a fost adesea violent, nu doar bătutul mingii, ci și cuvintele pe care le folosesc ei, v-am dat exemplu cu ”papalașcă de lumină” sau alte vorbe prin care ei urmăreau parcă viața mea intimă. Copii mici chiar, sunt lăsați să stea foarte târziu afară, ceea ce îmi amintește că la mie ora 9 seara bunicii îmi cereau să fiu acasă. E altă viață desigur pentru ei, dar vulgaritatea uneori excesivă este de condamnat. Uneori, nu foarte des, vecinii bat covoarele, și m-am mirat că bat parcă de ai dracu vreo jumătate de oră covorașe micuțe, jur că tot ce spun, deși pare incredibil, e adevărul. Mai sunt alarmele de mașini persistente, dintre care unele sunt ca un fel de bășcălie cu sunete de chipmunks. Destul de des, oamenii de pe străzile din jur, din motive necunoscute mie, au împușcat artificii, de parcă era nu știu ce sărbătoare pentru ei, le-am și văzut uneori de la fereastra mea. Iarna, cu mult înainte de Anul Nou, vin colindători cu surle și trâmbițe puternice, care te scoală dimineața din somn cu fanfara lor de doi bani , și vin mai multe zile, chinuind creierul celor cuminți și singuri cum am fost eu. Periodic vin muncitori care lucrează în gurile de canalizare sau refac conductele din pământ, încăt nu am dus lipsă nici de picamere. Trec adesea mașini de salvare cu sunet care parcă rupe din mine, dar asta e normal. Uneori, în zile liniștite, lumea era împrospătată de vreun cocoș din străzile apropiate, cucurigând ca un rege peste toate plăcerile și neplăcerile vieții. Când au reabilitat termic blocul meu acum vreo doi ani, a fost relativ bine fiindcă ei au fost respectuoși și nu au înjurat tare și chiar au terminat blocul rapid. Dar când au făcut blocul din față în primăvara asta, a fost grețos de oribil și a durat enorm, cum am povestit deja. Eu nu am avut bani să curăț balconul de spumă poliuretanică și mi-au pus un geam care nu prea se închide la mijloc pe care nu aveam bani să îl schimb și ei nu au vrut să mă ajute gratuit, deși era lucrare finanțată de domeniul public sau de primărie. Mi-a părut rău că mi-au închis balconul din multe motive, dar cuvântul meu nu contează în fața celorlalți, în timp ce pe Moșilor vezi destule balcoane care nu sunt închise și în blocul de vizavi sunt două pe partea vizibilă mie. În ultimii ani a fost mai liniște, dar numai în zile de dumincă sau sărbători (citiți textul meu Homo sabbaticus de pe blogul meu de poezii) , când eu m-am simțit ceva mai energică și mai bine (totdeauna m-am simțit mai bine duminica, toată viața), față de restul zilelor când parcă a trebuit să car pietre de moară și m-au încercat multe simptome digestive sau de altă natură, cum voi povesti în zilele următoare. Acesta e linkul spre Homo sabbaticus. Pe blogul meu de poezii mai găsiți povestiri sau jurnal sau eseu, sau mărturisiri, sau amintiri, unele importante pentru firul povestirii vieții mele și pentru adevărul întreg de pe acest blog personal:
http://crismonimold.blogspot.ro/2014/11/homo-sabbaticus.html


Va urma. La mulți ani oamenilor cu suflet curat în această zi de sărbătoare! Urmarea în postarea următoare, la linkul:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-7.html