http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-2.html
Așadar am revenit pe Moșilor, arteră de circulație despre care s-au țesut multe legende și cântece - vă reamintesc pentru bună folosință Broasca țestoasă cu Radu Gheorghe (pe care o cânta Marina Gârju din blocul unu când eram în liceu) ori Miruna cu Mircea Vintilă. Acest Moșilor are încă magazinul Bucur Obor în capăt (eu m-am instalat pe Moșilor partea nouă), singurul magazin unde mai găseam îmbrăcăminte mai ieftină și unde acum nu mai mă pot atinge de nimic, fiindcă și la acest magazin de cartier prețurile sunt acum catastrofice pentru venitul meu lunar. Întâmplător Miruna era și porecla dnei Mihaela Minulescu, profesoara mea în facultatea de psihologie, cea care nu a acceptat darul meu, mica mea carte de poezii.
Această zonă, despre care mama spunea cuiva când m-am mutat eu aici că va deveni ”zonă zero”, așa cum se numea terenul din New York unde au fost blocurile gemene World Trade Center, care au căzut în urma unui atac terorist cu avioane sinucigașe în 11 septembrie 2001, este în realitate o zonă semicentrală (așa se numea) care îți permite să ajungi pe jos la Universitate sau pe Magheru în vreo 20 de minute de mers în ritm susținut. În realitate, deși vecinii din jur sunt plini de automobile și mulți au aer condiționat în apartamente, deși e plină de tineri de bani gata, care umblă îmbrăcați șic cu lucruri la modă și agățați de telefoanele lor mobile prețioase, este totuși, pentru a fi obiectivi, doar un cartier relativ sărac de blocuri, un fel de ghetou sau zonă rezidențială fără magazine de lux adevărate, un loc cu puține spații verzi. Stejarii plantați de mulți ani, care cresc greu, abia lasă o umbră firavă pe trotuarul cu multe denivelări, cu rigole unde când plouă se adună atâta apă încât nu ai pe unde să înaintezi, ori iarna e lunecuș în pantă pe unde bătrânii sunt nevoiți să renunțe la cumpărături. Oricum, oamenii își împart aici apartamentele cu pereții subțiri prin care auzi perfect ce fac vecinii, în blocuri cu casa scării la mijloc fără aerisire, unde se împrăștie miesmele ghenelor de gunoi comune sau ale soluției cu detergent folosită de femeia de serviciu și unde aerul e greu respirabil, încât uneori am pus fularul la nas și am încercat să intru cât mai repede în văgăuna mea.
Oamenii care locuiesc aici au comitete de bloc și ședințe uneori lungi în care iau decizii legate soarta lor comună, de ceea ce cred ei că depinde de ei înșiși și unde bineînțeles eu nu am avut niciun cuvânt niciodată, fiind aruncată la margine ca întotdeauna. Există împrejurul meu mulți bătrâni săraci, care își poartă nenorocul și singurătatea lăsate de Dumnezeu, care târâie la supermarket sau la piață faimoasele cărucioare pentru cumpărături gen rucsac pe roți (eu nu am avut bani să îmi iau, pentru sticle de apă), și care bârfesc pe la colțuri în aceeași generală indiferență și langoare de tip mediteranean, și uneori dau impresia că învârt lumea pe degete, mai ales când e vorba de vreo prăpădită din cartier cum am fost eu. La un moment dat, când încă eram în blocul unu, Irina de la Constanța m-a acuzat că aș avea tendința să vorbesc ca o ”fată de cartier”, dar asta nu avea cum să se întâmple. După ce m-am mutat în blocul trei, numai câțiva din noii mei vecini au avut bunăvoința să mi se prezinte, astfel încât eu nu le cunosc numele, deși aș fi dorit și eram o persoană cu inima deschisă, și eu însămi sunt un nimeni care a fost refuzat de ei. Între ei se cunosc și se respectă și vorbesc normal. Gradul de intimitate reciprocă pe care și l-au permis se ascunde față de mine sub masca unui individualism care știe să țintească precis în cei mai slabi. Jumătate din cutiile poștale din holul de la intrare al blocului meu nu au numele pe ele, iar eu am încercat în zadar să îmi atașez numele cu bandă adezivă, nu a ținut. Ceilalți au fost încartiruiți cu aceleași bilete galbene cu numele lor mai demult, înainte să mă mut eu aici.
Acest tronson din Moșilor dintre Bulevardul Carol și Bucur Obor este ca un tren accelerat și îmbulzit care demarează parcă într-un film suprarealist cu țăcăneala tramvaiului pe roți din centrul străzii, care ține locul unei osii ruginite, către o destinație necunoscută. Vibrațiile tramvaiului numerotat 21 (vârsta mea când m-au închis la psihiatrie), se făceau simțite până la etajul trei când locuiam în blocul unu cu ferestrele spre stradă. În București tramvaiele poartă numere între 1 și 56. Uneori vagoanele sunt înnoite. Pe margine a fost introdusă demult linia de troleibuz 66 (cred că în 84 nu era încă), care se mișcă din stație în stație, când lent și greoi, când cu accese de viteză isterice. În ultimii ani, din când în când au fost ”reabilitate termic” o parte din blocurile de „locatari”, astfel încât culoarea care îmbogățește acum aceste locuri este roz- cărămiziu mai degrabă închis, care se va îmbâcsi desigur repede cu praf cenușiu.
Ceea ce atrage atenția oricărui om cu ochii deschiși este componența în procente a diferitelor profiluri de activități comerciale din această arie. Sunt multe bănci cu nume diferite, care în general s-au ținut bine în rădăcini aici. Magazinele cu diverse mărfuri și-au tot schimbat profilul. Sunt și multe case de amanet și schimb valutar, care par să aibă destul profit cât să se mențină. Și mai sunt foarte multe cazinouri și locașuri de pierdere a norocului, care împănează atmosfera comercial-bancară a zonei (Max Bet are mai multe sucursale parcă). Ultima chestie importantă e că sunt și multe farmacii, mai demult numărasem cu plafare cu tot vreo 11 în zona apropiată blocului meu - locuri unde oamenii stau la cozi de ore în șir, și își aștepată rândul care se mișcă foarte lent, la fel ca la operațiunile bancare. Pe mine mă cam irită înmulțirea caselor de joc de noroc tocmai aici (una chiar la parterul blocului meu), fiindcă am suferit mult din această cauză, cum am povestit deja, și mai relatez încă o dată. Tata a fost victima jocurilor de noroc și acest lucru m-a lovit și pe mine. În plus, mă refer din nou la problema hazardului în raport cu necesitatea în universul pământesc. Există în definitiv hazard? Dacă da, el trebuie să aparțină atunci lui Dumnezeu. Îmi amintesc că în perioada când spectrul jocurilor de noroc bântuia la noi în casă, profesorul meu din facultatea de psihologie, dl Puiu Vasilescu, a răspuns la un interviu la televiziune despre această boală sau tulburare psihică - dependența de jocurile de noroc. În facultate el părea un om lipsit de fluență verbală, greoi în exprimare, care ne-a predat câteva rânduri de psihologie economică, adică mai mult tăia frunza la câini, deoarece cursurile lui erau foarte sărace. Spuneam despre hazard și necesitate. Tata avea ideea că dacă forțează norocul prin diverse combinații de numere la loto sau tehnici de păcălire a roboților la sloturi, el parcă credea că astfel lovește în stăpânul lumii de jos. Chiar se exprima cam așa ”odată tot o să îl lovesc”. L-a lovit în 1996, când a câștigat locul doi (ceea ce era dificil de obicei) la loto. (Biletele se luau chiar de la colțul străzii Popa Petre cu Moșilor, vizavi de noi). Dar atunci au câștigat în mod straniu foarte mulți jucători și suma ce i-a revenit tatei a fost mică. Atunci a paralizat și mama Limpi, care venise la noi în vizită. După aceea tata, extrem de insensibil în aparență, a spus ”A murit și aia”, de parcă mama Limpi săraca nu era om și pe el îl incomoda că murise, pe 13 iulie 1996. Un alt lucru neplăcut legat de forțarea norocului e că atunci când jucam cu tata și mama canastă sau zaruri el sau altcineva crea, ca să se distreze, combinații aproape incredibile de noroc porcesc, una după alta, toți jokerii tăiați de mine sau de el în mai multe mâini la rând, sau combinații de zaruri incredibile tot una după alta, sfidând legile așa zis ale hazardului. Dar prețul plătit era foarte mare, fiindcă mă durea capul enorm în acele momente, sau aveam amețeli grave și mi-era ciudă că cineva (poate nu el) se joacă așa ca să nu moară de plictis într-o lume care oricum ascultă de legi clare și în care sunt foarte clare legile deterministe sau ce e posibil sau foarte clare relațiile dintre materie și spirit, mereu aceleași - deci tata în aparență îl sfida pe Dumnezeu cu prețul vieții mele. În această lume a unui vrăjitor din Oz cu ochelari întunecați, oamenii făceau naveta între mirajul pariurilor și mirajul pastiluțelor colorate de tot felul, vândute la tejgheaua farmacistului. Căci în definitiv e foarte clar că atât lanțurile, concatenate sau nu, ale substanțelor chimice, cât și lanțurile legilor probabilistice care permit orice - ambele se bazează nu pe miracole din vântul Saharei, ci pe combinații neuronale și creiere omenești și sisteme nervoase din lumea vie în general, fiindcă ex nihilo nihil.
Puteți revedea mai jos, dacă doriți, scena finală care arată tot adevărul în acel film pentru copii cu Judy Garland:
Continuare în curând, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-4-a.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...