Blocul trei, partea 10

Continuarea povestirii de la punctul 9, postarea anterioară la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-9.html

La începutul șederii mele în acest bloc am avut treabă mai mult cu Ioana și cu George, cei care ședeau în camera mare așteptând vizita mea pentru cumpărarea apartamentului. Ioana m-a mai ajutat la curățenie, cum am povestit deja. George la diverse treburi. La început George mă trata cu respect, îmi vorbea mai frumos. Deși eu nu m-am schimbat deloc, și fusesem binele de la început, după un timp George și-a schimbat atitudinea și a început să îmi vorbească pe un ton fals, la pertu, și cam în modul în care vorbesc copii mai puțin deștepți în gașcă. Când îl văd, ori nu mă salută (dacă vine din spate) ori întârzie mult până deschide gura și aruncă un ”Bună” greoi și copilăresc și repezit fără politețe, ca și cum ai vorbi unui prieten la cataramă, dar totuși fals, după care mă întreabă banalități pe același ton, ca și cum aș fi altceva, nu domnișoară bătrână de 45 de ani. Copilul lui mai mare (George a mai avut încă un băiat în ultimii ani), adică băiatul care mă sorcovise acum 10 ani, nu m-a salutat deloc mult timp. M-a salutat de câteva ori în ultimul timp, dar cu glas moale și numai de față cu tatăl lui. Ultima oară la fel - eram la chioșcul din stradă amândoi și el nu a spus nimic, dându-și ochii peste cap în mod urât când m-am uitat la el și umflându-și limba în afară prin gumă de mestecat. Eu nu am nicio obsesie legată de salutul altora și neplăcerea mea nu este din cauză mă deranjează că oamenii nu mă respectă fiindcă nu am bani și fiindcă am fost mereu un om bun. Ceea ce mă deranjează cu adevărat este izolarea forțată, fiindcă chiar și numai două-trei vorbe la întâlnirea cu alții, un simplu bună ziua, mi-ar fi adus bucurie în suflet pentru o zi întreagă. Eu nu am insistat față de vecini, cum veți vedea, dar și când m-am oprit să schimb doar câteva vorbe cu gândul curat, ei tot m-au respins, cum voi mai povesti. Chiar și Ioanei nu prea îi plăcea să stea de vorbă cu mine dar e singura care a acceptat, la telefon sau la ea acasă. Unii zic că ei rezistă la singurătate oricât de mult - dar eu nu cred și poate că ei nu mă înțeleg pe mine fiindcă eu am perceput gândurile altora abia la 35 de ani pentru prima oară și toate acele gânduri ale lor au fost numai porcării și minciuni. Fiul lui George bătea mingea cu un alt băiat deșirat și subțire, adică fiul vecinei cu glas peltic (sau cam așa ceva - mici dificultăți de pronunție) de la etajul 8, care s-a recăsătorit și a mai avut tot în anii din urmă o fetiță. Băiatul de la opt a fost mereu foarte politicos cu mine și, din modul în care se uită și vorbește, fiind crescut parcă de mamă singură când era mic, am bănuiala că i s-a dat o educație austeră și aspră. Cine știe, poate era copil din flori - sau din vecini, dacă e să iau vorba dlui Nica, poetul militar, în a cărui casă venea și femeia peltică și unde am cunoscut-o. Nu insinuez deloc că acea femeie avea moravuri ușoare, am scris aici doar ca fapt divers, fiindcă ea se împăca bine cu oameni ca dl. Nica, fiind amândoi vulgari, cu plăcerea cuvintelor grosiere, fiind în aparență cu educație mai puțină. Și nu sunt robot, dar am vrut să scriu tot adevărul. Și nu mă mai acuzați, este doar tabloul realității, nimic altceva și nu pot împăca pe toți. Dl. Nica m-a recomandat de la început acelei femei drept persoană care scrie poezii și nu are legătură cu alte lucruri, ceea ce e adevărat, dar modul în care Marius Nica vorbea sugera că eram nebună și astfel acea femeie urma să mă trateze și ea cu ochii închiși. Dar asta nu înseamnă că mi-au lăsat turnul meu de fildeș departe de lumea dezlănțuită. Ca și ceilalți, și ea a început să nu mă mai salute în ultimul timp, după ce inițial a fost un om perfect, adică cât de cât bună față de mine. Ultima oară vorbea mult la telefon lângă mine și numai în lift mi-a spus un bună ziua cu glas scăzut, în timp ce încă vorbea la telefon.

Deși unii dintre ei nu mă salută, acești vecini au prins obiceiul să iasă mereu în calea mea întâmplător, uneori de 2-3 ori pe zi exact când eu ies pe stradă, un lucru care sfidează legile probabilistice, parcă dinadins, ca să îmi încarce trupul sau creierul și să contribuie la tortura sexuală sau la alte lucruri rele asupra mea. Oricum, un lucru e cert - că dacă ei nu ar ieși ciudat uneori în calea mea, atunci m-aș simți și mai singură și chinuită. Voi povesti totul despre ei mai încolo.

Acum revin la firul povestirii. Spuneam că George și Ioana s-au băgat, mai mult împotriva voinței mele, să mă ajute la mici treburi după ce m-am mutat. George însă și-a bătut joc de mine cum voi povesti, încă de la început. M-a lovit pe la spate. Când eu am plecat temporar de acasă cu treburi, el a abuzat de faptul că avea cheia sau că era mama mea aici și, spre neplăcerea mea, când am venit deja el adăugase, împreună cu Ioana, chit albastru intens, cumpărat de el între plăcile de gresie din baie ( numai pe pardoseală), ca să iasă urât și strident, acoperind chitul albastru cenușiu care dădea o impresie plăcută și era recomandat la magazin pentru acel tip de gresie. În bucătărie chitul de pe jos a fost murdărit de ceilalți meseriași de la început și ei și-au cerut scuze că au călcat pe el când încă nu era uscat, dar asta nu contează mult. Însă când am văzut ce a făcut George, m-am supărat puțin și l-am mustrat, iar el a spus cu nonșalanță că ei credeau că îmi vor face o surpriză plăcută fără să mă întrebe nimic. Probabil că tot eu a trebuit să plătesc chitul acela urât. Altădată l-am prins în timp ce îmi desfăcea gura de aserisire din baie care fusese închisă de fostul proprietar și atunci m-am supărat mai rău. Fusese zidită și așa o voiam. Nici la Ioana de jos nu e gaură de aerisire în baie, nici noi nu avusesem în fostul apartament din primul bloc pe Moșilor. Și e total inutilă - eventual doar ca să ai în casă putoare de la vecini sau să îi împuți și tu. Sau gândaci, etc. El o ținea una și bună că așa trebuie, că gura de aerisire din baie trebuie să fie deschisă. Făcea pe stăpânul și nu a vrut să asculte de cererea mea. În plus, având experiența a două blocuri în care m-au chinuit vecinii, aveam rațiuni întemeiate să nu vreau gură de aerisire în baie. În spitalul de psihiatrie era o pacientă care povestea că vecinii ei, printre multe alte suferințe, i-au pus și gaze otrăvitoare la baie. Iar în anii aceștia 10 de când stau aici, și eu am fost torturată cu foarte multe zgomote gen sâsâială de la vecini la baie, ca și cum efectiv lăsau gaze pe gura de aerisire, fiindcă apa care curge nu poate face astfel de zgomot și erau clare zgomotele de alt fel, care proveneau de la apa care curgea prin țevi. Nu știu sigur ce erau acele zgomote misterioase și prelungi, care durează de ani de zile. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să lipesc autocolant maro peste gura de aerisire și peste ușița pentru robinete de lângă WC, și pe gurile de sigurață de la chiuvetă și cadă, în speranța că voi avea gândaci mai puțini (George spunea cu emfază ”noi nu avem gândaci” și într-adevăr nu au fost mulți) și în speranța că voi evita otrava, presupunând că ar fi fost gaze otrăvite. Dar gazele pot difuza oricum și prin autocolante subțiri.

Apropos de zgomote, fac o paranteză - ieri m-au chinuit, cum fac ei din când în când cu muzică țigănească din vecinătate și mama, care a fost la mine, a zis că iar e nuntă țigănească în cartier. De obicei, după ce unii pun astfel de muzică, porcii care intră peste mintea mea spun că ei trebuie să mă omoare fiindcă ei nu pot lăsa țiganii să conducă lumea. Dar nu e nicio legătură între condusul lumii și nunțile țigănești sau moartea mea chipurile că așa vor ei, nu Dumnezeu. Azi m-au chinuit cu gaterul din apropiere, pe care ei îl pornesc din când în când să mă tortureze și așa, printre altele.

Familia lui George locuia împreună cu părinții lui George înghesuită într-un apartament de 2 camere, parcă la etajul 5, în fața apartamentului de deasupra mea. Tatăl lui George era un meseriaș cu părul albit și dădea impresia că e inteligent, deși doar zugrav sau așa ceva, și că știe mult mai mult decât spune, printr-o privire tăioasă și vie, dar rece, care mă pătrundea în adânc. Acel om m-a ajutat împreună cu George să am sârme de întins rufele în baie, să îmi pun cele două tablouri în dormitor (unde trebuia bormașină) și tot el mi-a montat cuierul, după ce George, în mod suspect a spus să îl chem numai pe taică-su pentru treaba aceea. La oglinda din hol parcă m-au ajutat amândoi. După aceea George s-a certat cu tatăl lui, care a vândut apartamentul lor comun și a plecat să locuiască parcă la țară undeva și Geroge a refuzat să plece și el, rămânând cu o sumă mică de bani și copil mic pe lângă cel mare. Înainte să își schimbe atitudinea față de mine, George îmi mai povestea din viața lui. Avea totuși automobil și nu mai știu cine spunea că au dormit o vreme în mașină. El nu avea de lucru decât din când în când și avea grijă de copilul mic, în timp ce soția lui avea serviciu. Soția lui a fost mai mult timp politicoasă cu mine, și-a schimbat și ea atitudinea numai în ultimii ani. Dar a continuat să mă salute, uneori chiar pe stradă, nu întotdeauna, dar când o face are o privire ciudată, de căprioară rănită, iertați comparația. Eu nu știu ce e în sufletul ei, dar eu nu i-am făcut niciun rău. În definitiv, această personalitate evazivă și evitantă ea o avea încă de când m-am mutat aici. Încă de la început George îi trimitea mamei mesaje pe telefonul mobil de sărbători și mie nu îmi trimitea. Unii au intrat peste mintea mea cu ideea că proștii credeau că eu și mama eram la cuțite (cum zicea George), dar în realitate asta nu a fost adevărat. Mai ziceau că George face joc dublu, probabil în aceeași ordine de idei. Dar mama mea a fost un rău mic comparativ cu ceea ce mi-au făcut și mi-au spus alții. În final familia lui George a început să locuiască cu chirie (așa mi s-a spus) tot în bloc cu mine, într-un apartament cu patru camere de la etajul 6, către curtea din spate, unde nu cunosc cine sunt proprietarii sau cine stă cu George și ai lui acolo. Deși la început George era serviabil, în ultimii ani m-a refuzat categoric când am mai avut nevoie de ceva, chiar dacă mai aveam ceva bani câteodată.

Sunt unii care au intrat din nou peste mintea mea cu ideea ”salată de cuvinte”, ca și cum proștii cred minciuni ale psihiatrilor sau psihologilor legat de mine. Așa mi-au spus și acum câțiva ani, că ei au declarat că tot ce scriu eu e salată de cuvinte și proștii îi cred, fiindcă ei au poziție superioară în societate și eu sunt prăpădită de mică. Tot ei spun că au inventat că eu aș scrie după dictare ce îmi spun alții, și că ideile mele sunt ale altora, un lucru pe care tot numai proștii îl pot crede. Deci, cum am spus din 84, trebuie să fie adevărul, nu văd ce câștigați prin moartea unui om nevinovat, este logic că nu câștigați nimic, chiar nu înțelegeți? Alții spun că eu am suferit atât de mult încât am înnebunit sau am uitat cum a fost în trecut. Până și un prost poate să-și dea seama că e o minciună și că nu am uitat nimic și am scris numai adevărul, și nu am ascuns nimic. Oare înțelegeți asta? Nu aveam cum să înnebunesc și nu aveam cum să uit.

Va urma în partea a 11-a a povestirii, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/bloc-trei-partea-11.html